Francesca da Rimini

Se spune că Francesca da Polenta fu măritată încă de tânără cu Gianciotto Malatesta. Aşa deciseră părinţii, fata nefiind întrebată decât formal.
– În definitiv, e Evul Mediu – îi explică Guido di Polenta -, doar nu era să-ţi găseşti bărbat pe Facebook!…
Într-adevăr, în anul 1275 era dificil să găseşti internet în Ravenna. Şi nici la Rimini, unde se mută după căsătorie, lucrurile nu stăteau mai bine.
Dacă Gianciotto se dovedi destul de plăvan, soţul Francescăi avu şi-o calitate: un frate mai tânăr, pe Paolo. Tot Malatesta.
– Acum, din Amămăligăi, ai devenit una de-a noastră, „Dusă cu capul”, cum ar veni… – glumi Paolo cu cumnată-sa.
Gianciotto privi chiorâş, ştiind că felul jovial al fratelui său aducea mai mult belele. „Măcar de nu s-ar apuca să recite!” – speră.
Dar, cina săţioasă cu vinul adiacent îl îndemnară pe tânăr să se dea în stambă:
– Ma dimmi: al tempo d’i dolci sospiri,
a che e come concedette amore
che conoscete i dubbiosi disiri?
– Adică? – întrebă Francesca.
– Adică nu-i e bine! – mormăi Gianciotto, răspunzând în locul lui Paolo.
– E dintr-un poem mai amplu – explică fratele mai tânăr. Încă n-a fost tradus nici de Eta Boeriu, nici de George Pruteanu şi nici de Răzvan Codrescu…
„De-ar da Domnul aşa să şi rămână!” – îşi zise Gianciotto, care nu prea aprecia literatura în general şi poezia în special.
Paolo, în schimb, citea mereu câte ceva, ba începu să-i lectureze şi Francescăi din cele pergamente.
Aşa-i surprinse Gianciotto în odaie, Paolo citind, iar Francesca ascultându-l relativ atentă.
– Ce citiţi! – întrebă cu asprime.
– Cu regele Arthur, Lancelot, Guinevere…
– Mda! Aşa vă umpleţi, dracului, de pofte, care vă vor târî în infern precum duci taurul, de belciug, către casap! Şi-n vremea asta, lemnele zac stive netăiate, praful în odaie e de-o palmă, pieile plesnite-n ferestre… Hai, înţeleg să vă fi sărutat, că şi eu am fost tânăr! Îţi faci damblaua şi, o vreme, te potoleşti! Da’ cu cititul o iei la vale de-a berbeleacul şi nu te mai opreşti până-n Caina…
– În Limb… – îl corectă Paolo. În Caina merg doar cei care-şi ucid propriile rude.
„Bine că le ştii tu pe toate!” – îşi zise Gianciotto în gând, plecând destul de supărat.
se îndulci şi dânsa la cele slove, nebănuind că, peste veacuri, Riccardo Zandonai va scrie şi-o operă despre ea, pe un libret destul de îndepărtat de adevărul istoric.


Sursa