Castelul din Poitiers deveni febril când se anunţă vizita ducelui Phillipe.
– Coacăzele unde-s? – întrebă contele. Cum vreţi să mănânce ducele cerb fără coacăze? Dobitocilor!
Chiar dacă slujitorii mai bombăniră, totul fu în regulă la sosirea ducelui.
– Ce mai face micul Guillaume? – întrebă oaspetele, în timpul festinului.
– Lasă-l în pace, nu-i mai da nas şi tu! – mormăi bătrânul conte.
– Dar, ce s-a-ntâmplat?
– Ei, ce? L-am prins zilele trecute că scrie poezii! Auzi la el:
Farai chansoneta nueva,
ans que vent ni gel ni plueva.
Ma dona m’assay’ e’m prueva…
Contele se întrerupse, observând că oaspetele dă mai mare atenţie versurilor decât s-ar fi cuvenit.
– Am greşit, poate, şi eu… Nu trebuia să-i iau profesor de limbi clasice, ăla i-a băgat prostii în cap! Doamne fereşte, poate mai ajunge vreun!…
– Dar, ce e rău dacă scrie versuri? Sunt chiar izbutite! – căută ducele o mediere între tată şi fiu.
– Cum, ce e rău? Doar ştim foarte bine unde duc astfel de patimi! Mă-ncearcă draga mea… Guillaume are nouă ani! Unde-o să ajungă dacă de pe-acum e preocupat de femei şi… de alte frivolităţi? Asta ne trebuie, ca un conte de Poitiers să ajungă un… stihuitor? Să fie de râsul tuturor, ca un saltimbanc? Să…
– Am să mă fac trubadur! – interveni micul Guillaume, înfruntându-şi părintele.
– Auzi? – se adresă tatăl său ducelui. Nici nu există trubaduri!
– Nu există azi, căci eu voi fi întâiul trubadur! – continuă băiatul, pricină pentru care fu trimis în camera sa şi nu primi cerb cu coacăze.
Fire îndărătnică, băiatul crescu şi chiar ajunse primul trubadur, cel puţin primul atestat ca atare. Mai mult, deşi avea patima stihurilor, nu risipi averea decât parţial.
Sursa
