Compozitorul Radu Georgescu mă chemă să-i ascult în premieră ultima compoziție.
– ? Păi, n-ar trebui să-i urmeze o operă?
– Ar trebui, dar, și Beethoven a mai scris uverturi, apoi operele s-au lăsat așteptate. O luăm ca bucată de sine stătătoare, deocamdată.
Și mă pun să audiez. Începutul, cât de cât coerent, apoi urmară note rare și înfundate.
– Ce-i asta?
– Exprimă distanțarea socială.
– Și de ce sună ca dintr-un șifonier?
– De la masca de protecție.
Se porni apoi trombonul: Pâr – pâr – pâr – pâr!
Ca să nu-l mai întreb, Radu se grăbi să-mi explice:
– Ăsta-i Klaus, silabisind viitoarele constrângeri. De ce am ales trombonul, cred că nu mai trebuie să explic.
Finalul era relativ senin, însă nu chiar ca în debutul piesei.
– Relaxarea de după 1 iunie.
– Inițial, melodia era mai optimistă – observai.
– Inițial, da – admise compozitorul.
Sursa
