Gabriela Savitsky – Eliodor și Minodora în vremea pandemiei

Eliodor ar fi cucerit-o – ne exprimăm eufemistic – pe Minodora. Neplăcerea venea din faptul că ei, fie îi era indiferent, fie îi displăcea de-a dreptul. Eli își schimbă frizura, își cumpără țoale de la Zara și H@M, íncălțări de la magazinul de fițe, căuta să ajungă la birou odată cu ea și să-i deschidă prevenitor ușa care oricum avea fotocelulă și se deschidea singură. Nu-i vorbă, arăta ca un cârnat strangulat și fistichiu cu cămașa în carouri verzi, pantaloni cafenii, strânși pană pe picioarele firave și crăcănate și dezgolind o gleznă butucănoasă deasupra pantofilor muștar, cu cataramă. La zâmbetul lui larg ea răspundea uneori cu un pufnet de râs bine strunit. Dar îl ignora cu metodă în continuare de parcă ar fi fost omul invizibil.
Eliodor nu contenea cu gătelile și cu achiziționarea hainelor fistichii, Minodora își vedea de treburile ei, ignorându-l princiar, ca o regină trecând printre gloatele imunde.
Ba, de la o vreme, începu să-și petreacă pauzele de prânz cu Temistocle de la etajul 18. Îl cercetă Eliodor să-i găsească hibe. Nu era pedofil, nu era pederast, nu era nici măcar însurat, dar în niciun caz nu se îmbrăca așa frumos ca el! Era un ins șters, nici nu-l observai, nici măcar o burtă ca oamenii normali nu avea! Și Minodora se uita în ochii lui când îi vorbea, ba mai și râdea dezvelindu-și dinții ca niște perluțe! Ce avea Temistocle în plus? Mașină avea și el, apartament avea și el, ba el avea în plus haine de firmă și o iubea! Temistocle cine știe ce avea de gând! Să-și bată joc de ea și apoi s-o părăsească, ea să sufere și să cadă în depresie și să se îmbolnăvească! Și atunci, el, Eliodor, avea să-i aducă flori și bomboane de ciocolată cu trufe (alea îi plăceau Minodorei) și avea să-i scrie mesaje vesele și ea se va consola cu el. Deci se puse pe așteptat sperând zi și noapte ca Temistocle să fie un măgar și să profite de Minodora și s-o părăsească. Și el doar să fie acolo, ca o plasă de siguranță.
Dar acestea nu se întâmplau decât în mintea lui Eliodor. Nu veni nici despărțirea, nici depresia, veni pandemia Covidului Nouășpe care luă mințile tuturor din firmă, de sus până jos. De la etajul 103, toți se frecau cu dezinfectanți, toți erau paranoici și-și băgaseră capul în cutii de plexiglas, nu dădeau mâna și aproape nici nu vorbeau între ei de spaimă să nu-și transmită covidul despre care nici nu știau dacă îl au. Notele interne curgeau, lipite pe ușa fiecărui birou unele peste altele până adezivul nu le mai putea ține, ce era valabil acum, nu mai era valabil peste trei sferturi de oră, documentele se trimiteau doar electronic, iar dacă erau printate, erau înfoliate și doar un spațiu mic rămânea liber, pentru semnătura șefului care folosea un pix de unică folosință la fiecare semnătură. Orice balamuc, spitalul Bethlam, ar fi părut stațiune de recreere față de ce devenise Firma.
Numai Minodora și Temistocle ignorau măsurile drastice de siguranță, distanțare socială și protecție a lor și a celorlalți; în pauze, își scoteau măștile și stăteau pe terasa biroului la soare împărțind mâncarea și bând apă din aceeași sticlă și râzând ca doi nebuni, probabil de toată șaradă idioată din jurul lor.
Eliodor aflase că se mutaseră deja împreună. Bârfele circulă și pe vreme de ciumă, darămite pe vremea unui simulacru de pandemie, transmise de după platoșele de plexiglas. Veneau cu aceeași mașină, la intrare în sediu își puneau măștile și se ducea fiecare la serviciul lui și nimic nu arăta că ar fi avut de gând să se despartă și în niciun caz că Minodora va face depresie pentru ca Eliodor să o aștepte ca o plasă de siguranță.
Fierbând de frustrare în cămașa lui mov cu imprimeuri coraille, cu transpirația picurând din sprâncene sub casca de plexiglas, Eliodor se gândi să se răzbune. Adresă conducerii un memoriu în care explică pe ore și pe zile cum cei doi angajați, domnișoara Minodora H. de la Proiecte și domnul Temistocle R. de la Tehnic nu respectă măsurile de prevenire și combatere a epidemiei, fac și dreg ba mai și locuiesc împreună. Din cutuma firmei știa că anonimele ajung la coșul de gunoi, așa că semnă emailul cu numele portarului Dănilă pe care nu-l suferea pentru că i se părea lui că nu-i destul de politicos.
Apoi așteptă.
În mod normal, în situații normale, o asemenea compunere ar fi ajuns la coș. Eventual, conducerea s-ar fi amuzat în cerc restrâns și ar fi ignorat gogomănia. Dar, în vremuri de pandemie cu Covid Nouășpe și cele mai luminate minți se întunecă. Loc pentru întuneric se află întotdeauna. Așa că porniră căștile de plexiglas să se zbată, mailurile să clincăne, comitetele și comisiile să se întrunească online și l-au chemat evident și pe portarul Dănilă. I se aduseră la cunoștință cele afirmate în memoriu.
– Care memoriu? – transpiră domnul Dănilă după casca de plexiglas și roti ochii deznădăjduit.
– Ne-ați trimis acest memoriu în care ne informați că domnișoara Minodora H. și domnul Temistocle R. nu respectă dispozițiile de combatere a răspândirii…
– Dați să văd! Eu n-am trimis nimic, să mă bată Dumnezău, mă jur pe ce-am mai scump, mă jur pe copiii mei!
– Cum adică n-ați trimis-o dacă ați semnat-o?
– Unde am semnat-o, arătați-mi mie unde am semnat-o că eu îmi cunosc semnătura! S-o văd!
– Păi nu ați semnat-o în fapt, ați semnat-o că ați scris numele, electronic!
– Dumneata ești în toate mințile? Cum adică am semnat ceva ce n-am semnat?
– Atunci dați o dezmințire.
– Cum adică să dau o dezmințire la ceva ce n-am mințit? Eu vă dau dracului pe toți de nu vă vedeți! Sclifosiții dracului ce sunteți, că vă învârtiți toată ziua ca niște muște-n țilindru și nu știți de capul vostru! Numa bârfele și coteriile vă interesează și vă plac! Poate ai scris-o dumneata, da, dumneata, nu te holba la mine! Poate ți-i ciudă pe Minodora că-i frumoasă și distinsă!
– Vă rog, domnule Dănilă să părăsiți biroul! Nu admit asemenea insulte și insinuări!
– Poate nu admiți, da ți-e ciudă! Și să-ți ia dracu biroul și foc scaunul de sub cur!
Nu știm finalul poveștii dar, negreșit, trebuie să existe un final…


Sursa