Ricky Gervais, marele om de comedie, a explicat cel mai bine situația în care tu postezi ceva pe Facebook și vine unul care se simte vexat de ce-ai scris și te înjură. E ca și cum vexatul ar vedea pe un stâlp un anunț cu o ofertă de lecții de chitară și ar pune mâna pe telefon ca să îl înjure pe profesor fiindcă nu dă lecții de pian. E absurd. Reacția normală este luarea la cunoștință, urmată de două variante: ori treci mai departe și îți vezi de treabă, ori te interesează să înveți să cânți la chitară și atunci suni ca să ceri detalii. Pe scurt, rezonezi sau taci. Dintr-o altă, perspectivă, ce-i drept, mai dramatică, vexatul poate lua în calcul eventualitatea ca porcăriile pe care le scrie ca să pună la punct o persoană pe care n-o cunoaște și cu care n-are nici o treabă, să fie chiar ultimele lui cuvinte. Nu trebuie complet ignorată această eventualitate, mai ales în această perioadă, când morțile subite sunt atât de frecvente. Că, în ce se ține viața? Într-o ață. Acum ești, acum nu ești. În afară de atei, cărora li se rupe suveran de ceea ce se întâmplă după ce dau ortul popii (de fapt, nu popii, ci cui se întâmplă să fie prin preajmă), nici un om n-ar vrea ca ultimele lui cuvinte să fie „Turul doi înapoi” sau vreo porcoșenie uzuală, ca „m*ie” sau „sugi p*la putinistule”. Nu. Este de dorit ca miracolul existenței umane să se încheie cu niște ultime cuvinte pline de miez, ca un slogan care conține și transmite în eternitate esența persoanei.
– Părinte, mata ai fost lângă răposatul la sfârșit, care au fost ultimele lui cuvinte?
– Oiță, n-a zis nimica, doar că înainte să se ducă la Domnul, a postat un comentariu pe Facebook.
– Și ce-a scris acolo?
– „La Moscova cu tine, labagiule”.
Deci, să comentăm responsabil. Damblaua e colea.
Sursa