Micul Raul descoperi plăcerea de a-și teroriza părinții.
– Vreau o poveste!
Maică-sa se declară învinsă:
– Eu nu știu ce să mă mai fac cu copilul ăsta, i-am zis toate poveștile pe care le știu! Cununia, balul de absolvire, întâlnirea de zece ani și ședința de analiză…
– Să încerc și eu – oftă tatăl. Și improviză: A fost odată ca niciodată un copil care nu voia să doarmă. Părinții lui încercară să-l legene, să-i dea ceai de mac, să-i dea coniac cu biberonul, ba chiar se gândiră să-l facă poster pe-un perete. Atunci se ivi un djin…
– Ce-i ăla djin?
– Un duh. Era albăstrui, plutea și avea trei capete.
– Unde le avea?
– Unul în față, unul în spate și unul pe umeri. Se prezentă ca fiind Raed Arafat. „Ce are copilul?” – întrebară părinții. „Coronavirus. Deși e asimptomatic, autopsia îmi va da dreptate”.
– Ce e aia autopsie?
– Când mori și te face harcea-parcea, să vadă ce ai înăuntru. „Dar, cum s-o fi îmbolnăvit?” – întrebară părinții, mai mult ca să spună ceva. „Cei mai mulți, stau treji până după ora 23, când virusul devine foarte activ. Atunci li se infiltrează prin ochi, urechi, gură și nas. Mai multe vă pot spune după ce-l ducem la cartoane, doar să vină cu izoleta”…
Ascultând povestea, Raul își strânse buzele și pleoapele și-și băgă degetele mari în urechi, iar cu cele mici își apăsă nările. Mai respira doar un firicel de aer, cam cât își închipui el că-i prea strâmt ca să se fofileze virusul.
Așa descoperi și tatăl său, datorită djinului Arafat, voluptatea de a-și teroriza copilul.
Sursa
Articole similare
- Advertisement -