Dacă pescuitul fusese întotdeauna o pasiune pentru bugetarul Filip, după ce se văzu disponibilizat deveni un mijloc de subzistenţă. „Măcar, să am ce pune-n farfurie până ce ies din sistem!” – îşi zicea, ca să-şi facă curaj, deşi ieşirea din sistem vine adeseori mai lesne dacă nu ai ce pune-n farfurie. Dar, logica nu era tocmai punctul forte al fostului bugetar.
„Interesant! Dacă înainte simţeam mirosul apei, discerneam vreo opt calităţi diferite de vânt, mă îmbătam, într-un cuvânt, de poezia bălţii, acum vin aici cu entuziasmul cu care mergeam odinioară la serviciu, adică bifez doar o îndatorire şi-s interesat doar de cantitatea capturată” – medită el, zvârlind momeala.
Ca un făcut, pierdu cinci râme fără să prindă niciun peşte. „Măăă! Zici că le scoate cu furculiţa” – făcu înciudat.
Văzând că-şi pierde vremea, pescarul Filip trecu prin apă cu minciogul, doar ca să facă ceva, şi nu mică-i fu mirarea când se pomeni în plasă cu un peştişor auriu care morfolea între buzele musculoase o jumătate de râmă.
– Da’ tu cum ai nimerit în minciog? – îi veni lui Filip să rostească.
– Prin repartiţie! – îl ironiză peştele. Însă, nu trebuie să mi te adresezi la pertu, că nu suntem prieteni pe Facebook, poţi să-mi vorbeşti şi cu Dumneavoastră, că înţeleg…
Pronumele de politeţe fusese rostit cu o asemenea intonaţie încât înţelegea până şi-un bugetar disponibilizat că trebuie majusculat.
– Dumneavoastră, însă, ştiţi să vorbiţi? – reuşi să îngaime.
– Depun eforturi în acest sens – îşi continuă captura ironiile. Altceva mă preocupă, în schimb. La câte supermarketuri aveţi, ce vă tot mână la baltă? Doar găsiţi acolo mistreţ, căprioară, ceafă de porc, stridii, caracatiţă, sparanghel, bere belgiană, caviar…
Filip simţi că-l ia cu leşin ascultând pomelnicul peştişorului auriu.
– N-am bani – replică, dorind să scurteze discuţia.
– Păi, nici eu nu am, da’ de aia nu vin la tine-acasă să te vânez! În schimb, tu eşti toată ziua la baltă. Ori eşti rapidist de ăla, cu nicio masă fără peşte?…
– Nu-s rapidist, am mamă nemţoaică! – se apără Filip. Dar, cum spuneam, nevoia mă mână-ncoace… Am fost disponibilizat.
Peştişorul nu-l prea luă în serios, căci îl ştia de pescar de mulţi ani şi, în plus, nu era la curent în detaliu cu ceea ce înseamnă reformarea Statului, chiar dacă observă că de vreo doi ani se înmulţiră doritorii de peşte de apă stătătoare.
– Mda… – făcu, trădându-şi lipsa de chef. Cred că trebuie să-ţi îndeplinesc alea trei dorinţe.
Filip făcu pe dată în minte conexiunile necesare cu basme auzite în vremea copilăriei şi se gândi la o listă de priorităţi.
– Întâi, mi-aş dori să am ce mânca… – fu cea dintâi grijă.
– Bine. Ţine-aici bonuri de masă. Dacă eşti cumpătat, îţi vor ajunge vreo doi ani. Da’ nu te-apuci de băutură!
Om cumpătat, Filip încuviinţă din cap, apoi spuse că ar vrea ceva bani.
– Deh! Că nu aţi putea niciunul să cereţi bani şi din ei să vă cumpăraţi mâncare, întotdeauna vreţi mâncarea moca! – observă peştele, dar îi dădu trei perle negre pe care-l învăţă unde să le vândă cu profit maxim.
Filip ezită o vreme, apoi îşi spuse şi cea de-a treia dorinţă:
– În sfârşit, dacă aţi putea… în Orientul Apropiat i se spune zebb… Nu că aş fi foarte preocupat de subiect, însă, mă înţelegeţi…
– Nu te-nţeleg, dar asta contează mai puţin! – scurtă peştişorul. Câţi centimetri?
– Douăzeci!
– Bun. Dar, aplicând reducerea de douăzeci şi cinci de procente şi scăzând sporurile, care nu se mai acordă din pricina crizei, rămâi cu opt centimetri pe care să-i stăpâneşti sănătos! Oricum n-ai cerut-o funcţională, aşa că ţi-e de-ajuns!…
Ca prin farmec, peştişorul dispăru din minciog, iar pescarul Filip porni către magazinul Billa. Oprindu-se într-un tufiş să urineze, observă că reducerile operate nu-l deranjează defel, astfel că aprecie întâmplările din acea zi ca pozitive.
Sursa
Articole similare
- Advertisement -