Nu doresc să demografizez aici populația trotinetistă – și mă refer aici la trot

Nu doresc să demografizez aici populația trotinetistă – și mă refer aici la trotineștii care închiriază trotinete – adică să zic, domle, trotineta este vehicolul tefeliștilor, al tânărului proletariat urban sau a tineretului studios – însă orice populație ar face parte din acestă bulă cu rotițe, să facă bine să-și parcheze droaștele în mod civilizat, adică nu în mijlocul străzii, al ușii sau în calea oamenilor, cum ar fi în stațiile STB. Fac această observație / îndemn pentru a contrabalansa un oarecare val de simpatie pentru trotinetiști, un val pe care îl văd formându-se și copleșind celălalt val, din care fac și eu parte, care consideră că omul matur pe trotinetă este ridicol și când zic asta nu sunt obtuz sau rezistent la progres, ba dimpotrivă; dar fiind blestemat cu un oarece simț estetic, nu mă pot împiedica să observ că oamenii în toată firea, adică nu copiii, dau rău pe trotinetă. Vă asigur că nu sunt resemnat în personajul unui moșuleț refractar, cârcotaș și stupid, și că lupt împotriva acestei înclinații de a respinge ceea ce nu mi se potrivește (căci fiind un găligan de aproape doi metri, trotineta îmi este, fizic și psihic, interzisă), însă, vorba călugărilor budiști, ce este există (sau invers) și n-ai ce-i face. Ca să adauge o cireașă de căcat în vârful acestei torturi vizuale, trotineștii parcheză d-ampulea. E un fapt. De pildă, cu ocazia situației că m-am ciocnit de o droașcă când ieșeam de undeva, i-am aplicat o talpă scurtă, prăvălind odioșenia pe asfalt, cu un zgomot de fierătanie proastă, cum și era. Spre surpinderea mea (și precizez că nu pot fi surprins cu ușurință de ceva sau de cineva) publicul care enpassanta pe acolo, s-a întors spre mine cu priviri încărcate de amare reproșuri, ca și cum aș fi fost un român care-și lasă pantalonii-n vine și se cacă într-o stație de tramvai din Zurich la ora opt dimineața, când merg elvețienii-elvețieni la serviciu. Prima reacție: m-am mirat rău. Oare pe judecătorii de ocazie nu-i deranja că erau nevoiți să facă slalom printre ghidoane? Oare droaștele lăsate de izbeliște sunt vreo instituție sfântă, ca vacile din India, de ele nu te atingi, că sunt tabu? Nu știu. Din fericire, și eu sunt la fel de român ca și toți indignații ceilalți, deci am gândit un aproape sonor ”ia mai dați-vă-n p*la mea” și mi-am văzut de treabă. Dar cicatricea de la scurtul moment de oprobriu public nu s-a vindecat ușor. M-am surprins (eu pe mine mă pot surprinde adesea) ieșind pe stradă ca un soldat deghizat în uniforma trupelor inamice. Gândind: să am grijă ce zic și fac, să nu se prindă ăștia că sunt normal.


Sursa