În noaptea de joi spre vineri, Aurel se pomeni în garsonieră cu trei vizitatori. Se gândi, iniţial, că este o criză de delirium tremens, însă-şi aminti că nu mai băuse o bere din 2008, imediat după divorţ. „Să aştept să mă ia la bătaie, ori să încerc să fac conversaţie?” – se întrebă inoportunatul amărăştean.
– Data stelară 41625 – zise o arătare, către un fel de ceas. Suntem în cel mai insalubru loc din galaxie! – completă apoi.
– La ăştia ce dată o fi? – întrebă un alt intrus.
Aurel se gândi să profite şi să intre în vorbă, socotind că, negociind, nu-l vor bate aşa de rău:
– Deja e septembrie.
– Cât septembrie? – se răsti cel mai înalt vizitator.
– Cred că 2. Sau 6…
Nesiguranţa lui Aurel provenea de acolo că era în toiul nopţii. Cum s-a putut observa şi-n literatura de specialitate, majoritatea întâlnirilor de gradul III se petrec noaptea. Într-un fel, e de înţeles. Dumneavoastră să asolizaţi pe cine ştie ce planetă, despre care nu ştiţi decât vag că ar putea fi locuită, nu aţi căuta să vă familiarizaţi cu ea la adăpostul întunericului, mai cu seamă dacă intenţionaţi să și furați câte ceva? Foarte probabil că tot aşa vor fi gândit şi cei trei, deşi e greu de presupus că umblau să fure, de vreme ce au venit tocmai la Aurel.
– Prin multe galaxii am trecut… – începu un gând o arătare cu urechi alungite.
– Băă, futu-vă galaxiile voastre, e trei noaptea!… – strigă cineva din garsoniera alăturată.
– Mai bine ne-am teleporta pe navă – propuse unul.
„Ca-n Star Trek!” – gândi Aurel, însă cumva segmentat, deoarece fu şi el teleportat pentru prima dată în viaţă. Nava, într-adevăr, nu suferea nicio comparaţie cu chiţimia lui sordidă!
.
– Fii atent, o chestie de la noi!… Ne zice sergentul, în armată: Cei care pot să-i ajute pe cei care nu pot! La care noi replicam: Păi, cum să facem, să le povestim cum a fost?
Pe această replică reveniră în teleportor cei trei, însoţiţi de captură. Deşi se simţi vizat, Aurel nu reacţionă. De altfel, teleportarea fusese suficient de traumatizantă. „În fond, te descompune în dracu ştie ce şi te recompune la loc!”
Din instinct, se căută în buzunare, apoi se posomorî: „Lefter pleci, lefter ajungi!”
– Ăsta e? – întrebă o femeie fascinantă.
– Credem că da – răspunse cel mai înalt din echipaj. Locuieşte într-o încăpere sordidă şi tot ce are e pe el…
– Aurel? – i se adresă femeia.
– Da. T’Pol? – zise Aurel, întinzând mâna.
– Fii atent, că eu nu te-am insultat! – sosi răspunsul, iar interlocutoarea evită contactul fizic.
– Eşti vulcaniană? – mai dori Aurel să afle, cercetând urechile ce ţâşneau ca două lame de jungher din părul creaturii.
– Da’ mă-ta e obsedată sexual?
Deşi gândea greu, din pricina descompunerii şi-a recompunerii – ca să-i găsim o scuză -, Aurel îşi zise să nu se mai ia după Star Trek şi să aibă răbdare.
„Ăia le-au pus numele la poezie, şi cine ştie ce se înţelege! De altfel, acolo erau actori, şi ăştia-s pe bune! Logic, aş zice că poate-i o farsă, da’ teleportarea? Pe asta n-ai cum s-o truchezi!”
Niciodată nu mai zărise Aurel atâta inox şi plexiglas la un loc! Şi nici mochetă aşa curată! Văzând că se poate mişca liber, se apropie din instinct de o nişă.
– Ce-i aici?
– Replicatorul – îi zise un klingonian. Ce bei?
Luat repede, bărbatul dădu întrebării sensul de ce anume bea în general.
– Apă.
Replicatorul îi oferi pe dată o cană cu apă. Ceilalţi cerură vinuri, beri şi coniac.
Femeia presupusă a fi vulcaniană, dar care se dovedi a fi altceva, interveni:
– Dacă mâncăm, ar trebui să-l schimbăm în prealabil! Daţi-i un costum de-al nostru.
– Dar, nu voi arăta caraghios? – se temu Aurel.
– Păi, acum crezi că arăţi altfel? Costumele noastre, cel puţin, nu-s rupte, pătate ori şifonate. Şi nici nu put!…
Invitat într-o altă încăpere, Aurel se întoarse nu doar în costum nou, ci şi ferchezuit. Vechile haine îi fură aruncate în crematoriu, deşi el şi-ar fi dorit să le păstreze.
– Ţi-am comandat un langoş! – îi zise femeia. Şi, pentru noi, caviar, stridii, sturioni şi homar…
Aurel oftă şi se apucă să-şi morfolească langoşul, cercetând mai atent încăperea, căci evita să-i privească prea insistent pe cei ce, mai mult ca sigur, veneau de undeva din spaţiu.
.
– O baie! – îşi zise Aurel, după ce primi propria sa cabină.
Nici într-un hotel de două stele nu ar fi găsit aşa condiţii! Măcar că fusese primenit la repezeală, acum se putea lăfăi în apă caldă. Şi-ar fi dorit, ca totul să fie perfect, să aibă indieni şi cowboy de plastic aliniaţi pe marginea vanei, ca apoi să regizeze lupte, partide de înot şi alte prostii.
„Camera îşi are propriul replicator. Ia să încerc!”
Se apropie de firidă şi murmură:
– Vreau cowboy şi indieni de plastic, cum se făceau în anii ’70!
Nu se ştie cum, replicatorul răspunse:
– Aici e pentru mâncare! Bine că nu ceri prezervative!…
– Atunci, o halbă cu bere Chimay.
– Blanche?
– Nu, Chimay.
– Aia am priceput, da’ te întreb de care Chimay vrei!
– Belgiană… – făcu Aurel, căci nu pricepea nuanţa.
Replicatorul oftă şi-i puse de la el o halbă de bere cum crezu de cuviinţă. Pentru pământean, după patru ani de apă, oricum era prea mult.
Deşi-şi spusese să nu se mai lase influenţat de Star Trek, în gândul său Aurel tot de acolo se inspira când era să-şi evalueze noile cunoştinţe, doar că n-o mai făcea cu glas. Pentru el, pe navă erau klingonieni, vulcanieni, bajorani ori ferengi, iar personajelor le spunea Spok, Worf, T’Pol, Dax sau Kira, după cum i se năzărea că seamănă. De altfel, extratereştrii i-au explicat că s-ar fi prezentat, dar oricum aveau nume exotice, iar traducătorul automat se împotmolea când era să echivaleze numele de prin cine ştie ce galaxii cu expresii româneşti.
Învăluit de apa verzuie – căci pusese spumant din nişte alge provenite din galaxia Eso -, Aurel pufni în râs. Între timp, aflase echivalentul pentru T’Pol, cum îi spusese el femeii fascinante care-l întâmpină.
– De fapt, i-am zis-o bine! – mai chicoti.
– Ce faci? Bei singur şi te gândeşti la T’Pol? – auzi un glas de femeie.
Nu era vulcaniana, ci în cabina sa se strecurase neauzită cea pe care o numea în gând maior Kira.
„Bună şi asta! Subţirică, mlădie, armonioasă, doar că are chestiile alea la nas! Ei, şi? Dacă era epigramistul Pătru Chira, omonimul ei cu grafie diferită, parcă nu era tot năsos? Plus că asta sper că are ceea ce epigramistul n-are!”
– Hai şi tu! – răspunse, cu oarecare întârziere.
Bajorana, ori ce-o fi fost, îşi scoase costumul. Aurel mulţumi Cerului, căci nu semăna deloc, dar deloc, cu Pătru Chira, ci era cam aşa cum îşi dorise.
– Să-mi pun şi eu ceva de băut… – mai amână femeia momentul beatitudinii.
.
„E prima dată când am făcut-o cu o extraterestră!” – îşi zise Aurel, după ce-i ceruse replicatorului macaroane cu brânză. „De fapt, e prima dată din 2007!” – veni completarea gândului.
Kira îl lăsase cu zgârieturi pe spate, însă mulţumit. Îi veni chef să socializeze şi cu celelalte specii de pe navă, aşa că ieşi pe esplanadă.
– Voi luptaţi împotriva forţelor răului? – îl întrebă pe-un ofiţer căruia în gând îi zicea Worf.
– Nu, n-avem nimic cu americanii! Oameni şi ei… Noi, mai mult cu cercetarea ştiinţifică şi culturală.
– Eu, dacă eram în locul vostru…
– Din fericire, nu eşti în locul nostru! – îi reteză Worf spusa şi, totodată, ideea, apoi se îndepărtă grăbit.
„N-are chef de conversaţie! Că, altfel, unde să te grăbeşti? Doar nava stă aici, nu fuge. Sau, chiar dacă fuge ea, este sistemul de referinţă, ţi-e totuna!”
Se îndreptă înspre bar, în ideea că-i va face cineva cinste. Adevărat, putea cere replicatorului una-alta, însă la bar trebuia să plăteşti, ca să stai pe scaun şi să fii servit la masă, or asta costa. Ceilalţi, dădeau un fel de monede.
– E liber? – o întrebă pe locotenentul Dax.
– În principiu – răspunse femeia. Ai bani?
– Nu.
– O bere aş putea să-ţi dau eu. Te prostituezi?
– Dacă trebuie…
Toate îi mergeau eroului în plin! Îmbăiat, adăpat, nutrit, başca bere moca şi relaţii trupeşti cât cuprinde!
– Fii atent, că am gusturi exotice! – îl avertiză conviva.
– Asta e! – acceptă Aurel. Te superi dacă-ţi spun Dax?
– Da!
– Atunci, cum să-ţi spun?
– Zii direct ce ai de zis, fără adresare!
– Şi dacă vreau să te chem dintr-un grup?
– N-o să fie în grup!
Aurel se înţelegea cu cei de pe navă cam cum reuşise s-o facă cu soţia. „O fi fost şi aia extraterestră!” Dar, acum era mai bătrân şi mai înţelept, aşa că decise să vorbească cât mai puţin şi să lase lucrurile să curgă de la sine. Totuşi, ceva trebuia să trăncăne, nu se făcea doar să stea să bea. Alese un subiect neutru:
– Aţi venit pentru cercetări culturale?
– Mai mult turistic. Am vrut să vedem Veneţia.
– Păi, aici e Timişoara!
– Pe pariu?
Aurel nu simţise ca nava să se deplaseze, dar, lefter fiind, nici nu vroia să parieze. Ridică din umeri, cu un aer destul de nătâng.
– Nu mai fă mutra asta de prost, că mă exciţi! – îl somă femeia care nu accepta să fie numită Dax.
.
Rămas aproape singur pe navă, Aurel ceru replicatorului un Turnedou Rossini şi-un vin alb de Alsacia.
– O, Cer! – exclamă, observând că e mai bine fără langoşi.
Sursa
