Măscăriciul

De la sosirea măscăriciului Amur, Verde Împărat era tot timpul posomorât.
– Ce vulgar! Ce poante de rahat!… – obişnuia împăratul să spună după mai fiecare glumă a lui Amur.
Când n-o spunea, însemna că nu fusese atent.
Profesional, Amur suferea.
– Dacă şi-a angajat măscărici, trebuia să ştie că noi ne ţinem de măscărale şi măscări, că de aia ni se şi spune măscărici! Ce-ar vrea, să-i lecturez din Goethe?
Paharnicul Grigorie ridică din umeri.
– Nu ştiu, omule, ce să-ţi zic! Poate, să încerci să nu te mai scălâmbâi atât, iar poantele să nu fie toate gen Ene-Dogioiu…
Leafa mergea, nu asta era problema. Dar, încercaţi să vă puneţi în locul lui Amur! După ce-a făcut să se cutremure de râs Oraşul Interzis din Beijing, după ce-a cucerit Lumea Nouă alunecând pe-o coajă de banană şi încasând o tartă de frişcă în figură, a dat acum peste constipatul de Verde Împărat care-i dispreţuia arta cu totul! Ar fi putut avea o carieră glorioasă la Bollywood, dacă nu chiar la Hollywood, ar fi putut juca în seriale celebre gen „La bloc”, iar el se irosea!…
Pe de altă parte, Verde Împărat îşi apără punctul de vedere:
– Şi Rigoletto avea mai mult haz! Ăsta-i lipsit de sentimente, cred că-i mai tâmpit şi decât Jim Carrey!…
– De ce-l ţii? – întrebă şi se întrebă paharnicul Grigorie.
– Mă face să mă simt superior. Prin juxtapunere, par un semizeu!…


Sursa