În urmă cu vreo 11 ani, eram printre primii oameni din Suceava care aveau o dronă.
Era o ciudățenie.
O scoteai din mașină, îi desfăceai brațele, porneai motoarele și imediat se strângeau câțiva curioși în jurul tău. Unii întrebau cât costă. Alții cât de sus poate zbura. Aproape toți voiau să vadă pe ecran cum arată lumea de acolo, de sus.
Iar dacă vedeai o dronă zburând undeva la distanță, reacția era aproape invariabilă:
„Oare unde-o fi nunta?”
Pentru că asta însemna atunci o dronă pentru cei mai mulți dintre noi.
O nuntă. Un eveniment. Un fotograf. O jucărie scumpă. Un om pasionat de tehnologie.
Pentru mine, drona însemna mai ales posibilitatea de a vedea lumea dintr-un unghi din care până atunci nu avusesem posibilitatea s-o privesc.
Satele Bucovinei, munții, pădurile, bisericile, drumurile, casele. Locuri pe lângă care trecusem de sute de ori deveneau cu totul altele când le ridicai câteva sute de metri deasupra pământului.
Drona îți schimba, la propriu, perspectiva asupra lumii.
Au trecut zece-unsprezece ani.
Iar aseară telefonul a început să urle.
Nu pentru o furtună.
Nu pentru un incendiu.
Ci pentru o „incursiune de drone”.
De data aceasta nu trebuia să ies afară și să mă uit pe cer.
Trebuia să intru în casă.
Sau în beci.
Sâmbătă, 31 octombrie, alerta aeriană a ajuns în șase județe din estul României, inclusiv în Suceava. Oamenilor li s-a recomandat să se adăpostească în beciuri ori în adăposturi de protecție civilă și, dacă nu au această posibilitate, să rămână în interior, departe de ferestre și de pereții exteriori.
Și mi-am dat seama cât de mult s-a schimbat lumea într-un singur deceniu.
Aceeași denumire.
Dronă.
Dar două lumi complet diferite.
Atunci ridicam capul spre cer din curiozitate.
Astăzi îl ridicăm cu teamă.
Atunci întrebam unde este nunta.
Astăzi întrebăm de unde vine și dacă mai sunt și altele.
Atunci apariția unei drone îi făcea pe oameni să scoată telefoanele și să filmeze.
Astăzi telefonul este cel care ne spune să ne îndepărtăm de geamuri.
Cred că aici este una dintre cele mai triste măsuri ale timpului pe care îl trăim.
Nu faptul că tehnologia s-a schimbat. Tehnologia întotdeauna se schimbă.
Ci faptul că s-a schimbat ce simțim atunci când o vedem.
Un obiect care, pentru generația mea, devenise simbolul unei perspective noi asupra lumii a ajuns, într-un timp incredibil de scurt, să fie asociat cu alarma aeriană, avioanele de luptă și ideea de adăpost.
Drona nu s-a născut ca să ne sperie.
Poate fotografia un răsărit deasupra munților. Poate căuta un om dispărut. Poate inspecta o pădure, o clădire sau un câmp. Poate filma una dintre cele mai frumoase zile din viața unor oameni.
Dar aceeași tehnologie poate transporta explozibil.
Și probabil că aceasta este una dintre marile tragedii ale progresului: aproape fiecare invenție care ne poate face viața mai bună poate fi învățată, mai devreme sau mai târziu, să distrugă.
Mă uit la fotografia aceasta, făcută prin 2016, cu mine și drona mea.
La vremea aceea vedeam în ea viitorul.
Și într-un fel chiar era.
Doar că nu ne-am imaginat cu toții același viitor.
Poate peste câțiva ani dronele vor redeveni pentru majoritatea dintre noi simple aparate de fotografiat, utilaje, curieri sau jucării tehnologice.
Sper.
Pentru că mi-ar plăcea ca un copil care vede o dronă pe cer să întrebe din nou:
„Ce filmează?”
Nu:
„Trebuie să intrăm în beci?”
