Filmul ”Anul nou care n-a fost” este un film serios și profesional la toate nive

Filmul ”Anul nou care n-a fost” este un film serios și profesional la toate nivelurile, chiar dacă unele opțiuni artistice sunt o chestiune de gust și pot fi discutate. Baza acestui film bun este un scenariu bun care nu bate câmpii cu stări și aiureli tipice filmului românesc contemporan, ci se duce direct la subiect și stă acolo fără să divagheze nici o secundă. Pe acest scenariu eficient, interpretarea marilor noștri actori de cinema nu poate decât să înflorească și să trezească admirație. De fapt, filmul românesc n-a dus niciodată lipsă de actori buni. Nici de directori de imagine. De regizori și scenariști, da. În secțiunea de filme românești, Netflix afișează ”Anul nou care n-a fost” chiar alături de ”Libertate” al lui Tudor Giurgiu și acela este singurul loc unde aceste filme pot sta împreună, doarece sunt filme de clasă diferită, în sensul în care acesta are, iar al lui Giurgiu n-are. Dacă la Giurgiu avem un scenariu lălăit și nenatural, împins forțat înspre orice ar fi vrut Giurgiu să zică cu acel film, la Mureșanu este exact invers. La Mureșanu, scenariul devine repede invizibil fiind absorbit și dus mai departe de empatia spectatorului pentru personaje, astfel încât cine este mai emoțional din fire uită de film și se implică sincer în cele patru sau cinci povești care curg în paralel. Frumos. Cine cunoaște starea societății în anul 1989 va aprecia acuratețea cu care regia detaliază chestiuni sufletești sau de viață reale, specifice ceaușismului. Va aprecia sau va respinge, fiindcă sunt unii (ca mine) care nu mai au chef să zgândăre coaja de pe rană ca să vadă iar același puroi infect. Alții, aceia care s-au născut puri, se vor cruci zicând ”țțț, țțț, țțț”. Util în ambele cazuri. Chestiuni de gust: imaginea și finalul. Imaginea este perfectă în genul ei, adică în genul care servește filmul discret dar eficace, fără să se bată-n piept cu cărămida plastică, însă, pe mine, unul, m-a plictisit. Voi ajunge să mai văd și eu vreun film românesc în care imaginea să nu arate ori ca-n reclame, ori ”ternă ca-n viață”? Nu știu. Aici n-a fost cazul. Finalul are două chei. În cheia strict narativă, mi s-a părut o porcărie ca azi, când știm atâtea (practic, totul) despre ”Revoluție”, să afirmi că a fost o revoluție populară. În această cheie, filmul este mincinos, tezist și tefelist, fiindcă alimentează activismul care-i deja în exces și afirmă că un om cu o petardă declanșează o revoluție fiindcă ”e nevoie doar de-o scânteie”. Prostii. În cealaltă cheie, în cea poetică, finalul funcționează superb, fiindcă proiectează asupra mehlemului ”revoluționar” un fel de ”ce frumos ar fi fost dacă”. Ce frumos ar fi fost dacă noi, poporul, l-am fi dat jos pe Dictator. Da, ar fi fost foarte frumos. Dar n-a fost. Poate cu altă ocazie. Cum ar fi, de pildă, acum.


Sursa