Dacă statul român ar mai putea fi bănuit că mai ia vreo decizie de capul lui, (c

Dacă statul român ar mai putea fi bănuit că mai ia vreo decizie de capul lui, (ceea ce eu cred că nu mai face de vreo optzeci de ani), atunci decizia de a ne înfrăți cu Ucraina mi se pare complet lipsită de circumspecția minimă și sănătoasă care ar fi fost binevenită atunci când știi că te faci frate cu o țară de două ori și-un pic mai mare decât a noastră, fostă republică sovietică, fostă putere nucleară, înarmată până în dinți, mai naționalistă și decât Rusia, și cu vădite înclinații de condescendență, ba chiar de dispreț, față de România. Dea Domnul să mă-nșel, dar eu nu simt că statul român conține la vârf masa critică de creier, voință și dârzenie pentru a ține la respect un vecin nesimțit, unul care seamănă în gesturi mai degrabă cu Rusia, decât cu un stat care zice că vrea să fie european. Aliații ne apără de ruși, bravo, dar cine ne apără de acest văr tupeist și agresiv al rușilor care face ce face și își șterge mereu bocancii pe covorul de iubire pe care i l-am întins la picioare la rugămintea aliaților? Tot aliații? Păi, mai au aliații iubire pentru noi, nu le-a supt-o Zelenski pe toată? Ne ia partea umanista Ursula, cea care a experimentat injecții letale pe oameni? Ambasadorul SUA, ăla care în prima zi de mandat a ordonat să se facă autostradă până în Ucraina? Geoană, cel mai mare al doilea pitic din ierarhia NATO, care e dator să execute, nu să discute? Sau populația, care a zis că, dacă e să iasă vreo buleală, se cară in corpore, fiindcă n-are chef să apere cu prețul vieții gogoșeria lui Ciolacu și casele lui Iohannis? Probabil că nu. Mai degrabă aprindem bețigașe și invocăm spiritul lui Ștefan cel Mare. Măcar acela este cert.


Sursa