Șef preaiubit, Șef preaiubit,
Ne dați sens vieții, onoare și bani!
Tot personalul e mulțumit
Și Vă urează întru mulți ani!
Cu acest cântecel sunt întâmpinat zilnic în redacție. Textul nu e tocmai grozav, dar muzica e scrisă de Felix Mendelssohn Bartholdy, iar fetele au voci frumoase. Ilie ce mai strica, cu glasul său dogit de alcool și tutun prost, dar l-am sfătuit ca doar să dirijeze. De pe la opt, colectivul mă așteaptă aliniat până când sosesc.
După momentul artistic prin care salariații dau glas sentimentelor de recunoștință care îi animă, fetele vin să-mi sărute mâna, Ilie îmi lustruiește pantofii, apoi Simona îmi aduce cafeaua, iar Mirela-mi pune pe birou ultimul număr din Realitatea democratică, apărut chiar în acea zi.
Mă uit peste articole și murmur:
– Prostii!… Ce tâmpenie!… Pe cine interesează?… Dobitocii!… Golănie!… Care-i proasta care semnează asta?…
În continuare, proasta e închisă în camera de reflecție, unde rămâne până scrie un articol cu cap și coadă.
Într-un fel, regret că m-am încurcat cumpărând ziarul, însă, în pofida inerentelor stângăcii, există și unele mici satisfacții.
Sursa
