Un argument pentru dezinteresul față de zvârcolirile politice din aceste zile (ș

Un argument pentru dezinteresul față de zvârcolirile politice din aceste zile (și din toate timpurile, dacă e s-o zic p-aia dreaptă) este acela că nu s-a schimbat nimic în substanța, personalul și intențiile partidelor politice care au dat țara de gard, partidele care alimentează corupția și smântânesc fiecare leuț care intră în țară ca investiții, sau este cheltuit de la buget pentru ceva util. Pleacă ai lor, vin ai lor. Pe deasupra, propaganda nicușoristă a lansat și prostia aia, fraza ”ne trebuie guvern”. Ne trebuie guvern, dar nu cu aceleași javre. PSD? Păi, PSD este coautorul marasmului economic și instituțional, alături de PNL, USR și UDMR. PNL? Cu un lider care a intrat în istorie cu cel mai mare scor la o moțiune de cenzură, Bolojan? USR? USR a fost adevăratul conducător al guvernului picat și, pe cale de consecință, marele autor al dezastrului românesc, fiindcă a deținut marile ministere și l-a avut și pe președinte în spate. Așa încât, din ce partide ”pro-occidentale” să faci guvern? De parcă, dacă-ți lipești abțibildul ”pro-occidental” pe mârțoagă, mârțoaga devine Bucifal și mânâncă jăratic, adică politicanul eșuat devine, automat, responsabil, competent și onorabil. Nu, taică. Tot maidanez politic român, botist corupt și nehalit ești. Dar, stai, că asta nu e tot! Peste această capodoperă a eșecului politic multipartinic, vine, ca moțul pe rahat, desemnarea lui Tomac, un anonim trist din eșalonul al șaptișpelea al batalionului de acoperiți de la popota de cadre a statului. Este greu de imaginat un marginal mai reprezentativ pentru marginali decât bietul sinecurist. Pune-te-n pantofii lui. Omul era mulțumit de cariera și viața lui, a avut nas, a descoperit încă de timpuriu altitudinea optimă la care să planeze în pace spre cașacaval, nici prea sus, nici prea jos – și era fericit. Și, deodată, pac! Vine bizarul ălălalt, președintele, ridică pietroiul de pe viziuina lui de hârciog și zice: hai! Ce dramă! Cine are timp, își poate imagina conflictele interioare ale tomacului. Dacă zic ”nu”, arăt că nu-s de încredere și pierd tot ce-am agonisit. Dacă zic ”da” și mă respinge Parlamentul, iar pierd, fiindcă dovedesc că n-am fost în stare. Iar dacă zic ”da” și, cumva, printr-o minune, Parlamentul mă votează, de-abia atunci am belit-o, că pârnaia mă mănâncă dacă nu-i pup în dos pe toți, și de data asta chiar nu am cum, că-s prea mulți. Deci, toate variantele sunt proaste. Ce-ar fi să zic că am long-Covid și că nu pot să accept fiindcă-s bolnav? În termeni fotbalistici, aici avem de-a face cu o echipă care încearcă să evite retrogradarea, dar are cel mai prost selecționer posibil, o echipă de ratangii de toată jena, însă îi mai lipsește un jucător, așa că selecționerul îl ia pe un nene din tribune și-l pune căpitanul echipei. Revin la argumentul pentru care dezinteresul este legitim: să faci galerie la așa ceva e să-ți bați joc de semințe.


Sursa