Jorgensen nu putea să-l sufere pe Andersen. Dacă n-ar fi trăit într-o ţară civilizată, l-ar fi luat la poceală. Aşa, nu putea decât să-l vorbească de rău.
– Meşteşugeşte vorbe şi corupe tineretul, ca Socrate, pedofilul dracului! – obişnuia să spună.
Fiind o ţară civilizată, oamenilor nu prea le convenea să se vorbească despre draci. În general, evitau entităţile, socotind că ce ei nu văd nici nu există. Despre Socrate, nici atât nu era indicat să faci amintire.
Andersen, în timpul acesta, se ţinea numai de prostii.
– Uite, fetiţo, o cutie de chibrituri, să te joci cu ea! – îi zise unei puştoaice care tremura de frig.
Fata-l privi cu dispreţ.
– Da’ ce, eu sunt de chibrituri?
– Altceva n-are nenea!
Mai exact, nu mai avea, că la scandinavi… înţelegeţi dumneavoastră.
Într-o cafenea, Jorgensen deveni febril, privind pe fereastră:
– Uitaţi ce face perversul, uitaţi ce face perversul!
Ziceai că-i soldăţelul de plumb. Iritat la culme, Jorgensen porni de nebun pe străzi, fredonând „Cântecul lui Solveig”. Inevitabil, se alese cu o amendă, învinovăţindu-l pentru asta tot pe Andersen.
Sursa
Articole similare
- Advertisement -