Salonul de opinii antiorice n-a mai fost așa de omogen în cârâieli pe subiectul Catedralei, ba chiar au ieșit la iveală ”trădători”, care s-au obiectivat și au admis că, da, Catedrala are sens, are scop și că poate nu totul este o mizerie pe lumea asta. E normal și sănătos să fie așa. În general este pură prostie să iei credincioșii la mișto și să-i consideri ignoranți, precum este o prostie să contrapui o catedrală unui spital. Dar chiar și dacă ai face-o, tot este o prostie, deoarece catedrala vindecă dincolo de punctul în care un spital nu mai are mijloace de vindecare. Nu toate bolile omului sunt la vedere, ca să tai omul și să le scoți afară. E un fapt. Nu ai decât să ieși pe stradă sau să te uiți la știri ca să înțelegi asta.
Alt comentariu pe care eu îl plasez în zona dintre prostie și incultură, a fost acela că, arhitectural și estetic vorbind, Catedrala este un „kitsch”. Nu. În primul rand, cuvântul este greșit folosit aici. Cuvântul „kitsch” a apărut în Germania secolului al XIX-lea, ca să definească obiectele decorative ieftine și de prost gust cu care proletariatul mai înlesnit și noua burghezie își decora locuințele, defavorizând astfel artistul, care nu putea concura pe o piață a reproducerilor ieftine. Cuvântul a cunoscut o a doua viață după război, când s-a mai și înnobilat oarecum, prin pop art. Azi, sensul e foarte larg și a devenit un sinonim pentru ieftin și urât, deși nici chiar ”ieftinul și urâtul” nu mai sunt inacceptabile estetic, căci citatul, sarcasmul și ironia în expresia artistică contemporană au făcut din kitsch un gest cultural valabil, din categoria ”cool”.
De aceea, eu zic că, estetic vorbind, catedrala eșuează (dacă eșuează undeva) fiindcă nu este ”wow”, ignorând un gen de așteptări pe care eu le consider superficiale si nerealiste. Da, nu are ”wow factor”, dar, sincer, nu te poți aștepta să ai opera din Sidney pe Dealul Spirii. Sigur, poți spera asta, gândindu-te că, undeva în zona obscură dintre BOR, statul profund și un genial și misterios corp național de arhitecți, se produce un moment excepțional de creație și cineva gândește o Catederală a Mântuirii Neamului ca pe un fel de Pasărea Măiastră de 500 de metri cu o cruce-n vârf. Poți spera, dar speri degeaba.
Frumusețea Catedralei poate fi găsită în tradiție, în decența și reținerea expresiei arhitecturale. Se știe că să te abții este o artă. Cu alte cuvinte, Catedrala este gândită să fie clasică încă de la inaugurare, iar această opțiune o pune în armonie, atât cu ortodoxia creștină, cât și cu imaginea rigidă, instituțională, pe care Statul, prin decidenții săi, o are despre sine, iar asta nu-i neapărat un lucru rău, că adecvarea la actualitate dă unui monument datare în istorie, permițând națiunii să-și urmărească și să-și înțeleagă evoluția în timp.
Mie îmi place fiindcă rezolvă o dilemă a arhitecturii bisericești ortodoxe, unde monumentalismul nu stă bine, filosofic vorbind. Așa încât, alegerea unei nave lungi este alegerea bună, fiindcă alternativa, o navă pătrată, ca la Sfânta Sofia din Istanbul/Constantinopol, ar fi plasat Catedrala în altă expresie arhitecturală religioasă, nu neapărat națională. Prelungirea navei în sus (ceea ce dă monumentalitate), este altă idee bună, biserica dobândind măreția catedralelor catolice dar fără se renunțe la elementele stilistice proprii ortodoxiei. Unii au luat la mișto asta, zicând că seamănă cu o rachetă. Au făcut mișto degeaba, fiindcă asta e și ideea. Amprenta navei, prelungită în sus semnifică înălțarea, ridicarea credinciosului la alt nivel, iar cine a fost înăuntru a simțit această emoție, când simți cum nu te uiți tu la Catedrală, ci Catedrala se uită la tine. Prin comparație, emoția este mai mare în Catedrala noastră decât cea pe care o simți în catedrala Notre Dame din Paris sau în Sfântul Ștefan din Viena. Impresia mea este că s-a țintit spre o emoție a credinciosului similară cu cea pe care o simți în catedrala Sfântul Petru de la Vatican, și zic că rezultatul nu-i departe, iar asta nu-i deloc puțin lucru, că mie, om în toată firea, bolnav de toate scepticismele și sarcasmele cosmopolitane curente, mi-a venit să plâng când am intrat prima dată acolo.
În rezumat, Catedrala este un succes pe toate planurile, filosofic, estetic și instituțional. Dar cel mai mare succes este acela că vindecă românul de micime. Acesta era și scopul ei, iar acest scop este evident, că este la vedere și este scris în chiar numele Catedralei, n-are cum să-ți scape. Micimea e boală grea. Nici un spital nu o poate vindeca. D-aia facem catedrale.
Sursa
