A fost odată un porc. Bine, nu era singurul, însă el ieşise în evidenţă.
Părinţii ce să zică despre el?
– Cum îl creşti, aşa îl ai!
Semn că-l crescură după cum s-au priceput şi-au putut.
Iniţial, porcul se tăvălea în mocirla patimilor. Apoi, începu să se sustragă. Mocirlei, nu şi patimilor. În faţa Operei, trase nişte marcaje cu vopsea şi percepea taxă.
– Doi creiţari, să aibă tot melomanu’…
– Da’ e mai scump ca biletul la operă! – observa câte-un scârţar.
– Păi, ăia doar cântă, eu am dat şi cu vopsea! Plus că ei cântă ce-au scris alţii, eu am pictat din capul meu, cu acordul slăvitului Împărat, binecuvântat fie-n veci de veci!
– Amin! – zicea scârţarul şi dădea creiţarii.
Curând, în locul cocinii porcului apăru un palat veşmântat în safire, topaze, opale şi alte pietricele. În ogradă, o trăsurică de două sute de bidivii putere. Plus un pod de aur cu balustradă, ca să nu mai cadă-n şanţ când venea acasă beat.
– De unde, bă? – întrebară porcii de rând.
– O fi năzdrăvan… – presupunea câte unul.
– Năzdrăvan, năzdrăvan, da’ de ce nu-l saltă?
– E amantul fiicei împăratului şi soţul amantei lui.
– A cui amantă? – ziceau cei mai grei de cap.
– A împăratului, tonţilor!
– Aaaa, aşa se explică! Hai să mai luăm un rând!
Sursa
Articole similare
- Advertisement -