Se spune că era odată un hamal pe numele său Radu. Chiar dacă prin hamal se înţelege mai ales muncitorul care transportă poveri în gări şi porturi, Radu era hamal în înţeles mai larg, cărând poveri oriunde apuca, mai puţin în porturi, căci locuia în Câmpia de Vest.
Într-un fel, munca hamalului se aseamănă cu cea a plasticienilor. După cum pictorul ori sculptorul trebuie să cunoască sistemul osos şi pe cel muscular, putând să ignore sistemul nervos, la fel, hamalul se bazează pe un sistem osos şi muscular funcţionale, apelul la sistemul neuro-vegetativ fiind facultativ. Radu sintetiză acestea într-o vorbă memorabilă: „Câtă vreme te ţin oasele să cari, ai mereu de lucru, nici nu bagi de seamă că-i recesiune!”. Fireşte, şi muşchii trebuie să-şi aducă aportul, dar Radu socoti aceasta ca fiind subînţeles.
Înrudirea cu artiştii nu era, în cazul hamalului Radu, doar una de suprafaţă, ci el îndrăgea muzica, pictura şi poezia, uneori încropind chiar mici creaţii.
Munca brută avu în curând efecte secundare, Radu devenind o fire platonică. Nu doar că mirosea mai tot timpul a transpiraţie, însă platonismul se înfiripă pe nesimţite în întreaga sa structură astfel că ajunse să-l socotească a fi de la sine înţeles. Aceasta, însă, nu-l făcea insensibil!
Având de cărat un pian la etajul patru, fu omenit de proprietara Raluca cu un pahar de ţuică. Zâmbetul fetei îl făcu vorbăreţ:
– Văd că vă place muzica! Şi eu ştiu să cânt, manele… Vreţi să auziţi?
– Nu acum! – răspunse frumoasa tânără.
„Adică, cum, nu acum? Da’ când? Că doar n-o să mă cheme toată ziua să-i car ceva! Totuşi, n-a zis niciodată, aşa că a lăsat deschisă o portiţă” – gândi flăcăul, în vreme ce-şi termina paharul de ţuică.
Seara, îşi povesti păţania băieţilor din birt, mărturisind că Raluca i-a inspirat începutul unei poezii:
Când car pianul la Raluca…
– Da’ n-am continuare, nu-mi vine nicio rimă la Raluca.
– Nuca – îl ajută un profesor de tumbe.
Radu reţinu rima, deşi încă nu ştia în ce context o va folosi.
La scurt timp, o altă tânără superbă îl angajă să care rame într-un atelier de pictură situat la mansardă. Fata se numea Ramona şi, în ochii lui Radu, se asemăna unei ramuri înflorite de cireş.
– Văd că pictaţi… Şi eu îndrăgesc pictura, am un tablou cu un splendid apus de soare îndărătul unui lac pe care plutesc câteva lebede şi din care se adapă un cerb şi-o căprioară. Iar în dormitor, am pus o pictură de-a mea cu o felie de lubeniţă, un cuţit şi alte câteva prostii…
– O natură statică, probabil – zise femeia, pe-un ton ce dădea de înţeles că ar mai avea şi altceva de făcut.
Seara, hamalul trebui să bea întâi două pahare de lichior, până să poată rosti mai mult oftat:
– Ah, Ramona!…
Dacă Raluca şi Ramona îl marcară pe flăcău, Raisa îl răvăşi cu desăvârşire. Fu prima femeie care-l făcu să se simtă cu adevărat hamal, căci o întâlnise chiar în gară. Venise tocmai din Republica Moldova, cu două valize destul de grele. Până la taxi, Radu şi încropise primele versuri ale unei manele:
Are părul ca caisa,
Nu e fată ca Raisa.
Dar, fata nu-l înţelese, ci-i dădu plata, mormăi spasiva şi urcă în autoturism.
Zadarnic o căută Radu pe Hi5, Facebook ori Netlog, căci nu găsi nicio tânără din Republica Moldova cu chipul Raisei.
Cum Raluca, Ramona şi Raisa reveneau adeseori în confesiunile flăcăului, băieţii din birt începură să-l ironizeze:
– Ra-Ra-Ra! – făceau ei în cor.
– Hai, bă, terminaţi odată! – se burzuluia el.
Da’ ei, vezi să nu termine!
Sursa
Articole similare
- Advertisement -