Mereu am zis că dacă zgârii vopseaua de pe statul român dai de Ceaușescu și de CC al PCR, în acest caz, dai de CCR al PCR. Nu sunt jurnalist, să am, precum Cristoiu, fișe cu biografiile ăstora care conduc statul, dar sunt om de cinema și am un ochi pentru casting. Mă uit la moace și văd, cu blândețe și fără interes, precum salcia de pe mal vede de unde vine și unde se duce râul, de unde vine și unde se duce mintea ăluia. Eu un dar. E un blestem. Un alde Ciucă (sau altă fantoșă politică asemenea lui scoasă de ciuf din cazanul cu fasole al regimentului) nu are secrete pentru mine. Când creierul unui Ciucă apare, urma de la chipiu răsare. Dar sunt creștin. Nu ridic piatra. Bine, nu merg până acolo încât să zic că suntem cu toții frați, dar zic că e loc pentru toți pe lume. N-a dat Dumnezeu vreodată vreo sticlă de țuică fără să le dea și țoiuri la toți. Tolerant și imparțial ca tot românul, îmi văd de treaba mea, cu încrederea că și ciucii, cecereii și ceaușeii își văd de treaba lor și astfel bucuroși le-om duce toate. Dar numai până la ceaușism. Când ceaușismul apare, sau numai și când trece pe lângă mine pe trotuar, mi se ridică părul de pe ceafă ca la pisica aia care simte demoni și o apucă dracii. Or, în aceste zile, pisica a dat în direct în damblale. Mă uit la Gâdea și îl văd pe Virgil Tatomir. Mă uit la Radu Tudor și îl văd pe Dincă. Trec pe stradă și văd minerii lui Iliescu, acum costumați în tineret îngrijorat de viitorul luminos. Da, dă bine, cinematic vorbind, dar nu ține la mine. Am atâtea raze X în ochi, că văd încivilli și prin pământ, când se urcă în metrou de la unitate ca să coboare la Universitate. La o sută de bucăți tineret înfricoșat, douăzeci de încivili, zece încivili strategici, trei șefi de coloană și restul gagii și gagicile lor aflați în momentul cică-civic al vieții lor, când se adună în stoluri, că poate fut și ei ceva. Pe scurt, e tot ceaușescu, tot oamenii muncii, doar că imegehebeul este altul.
Ce vor ei?
Să fie cum e.
Ce nu vor ei?
Nu vor deranj.
Cine ar vrea? La cât amar de ani au stat capră pentru funcții, parale și jipuri, la câte puli au supt ca să nu moară de foame într-un job trist și prost plătit, la câți șefuleți mizerabili au salutat, de au chelit asimteric, deasupra urechii drepte, acolo unde vine degetul când saluți regulamentar; când te-ai investit atât, deranjul este fatal. D-aia, până ce ăștia nu ajung să stea legați de un calorifer, ca Bobu, nu vor zice de bună voie ”am fost un bou”. Vor zice într-una ”să apărăm civilizația occidentală din care facem parte!” Dar nu e este civilizație aceea din care fac ei parte și în nici un caz nu este occidentală. Este civilizația Scorniceștiului, a micii lor comune de micuți zbiri, cu micuțele lor busturi de ciment cu care se omagiază între ei, precum bețivii la birt când încă mai au bani de băutură: nea Nae, ești mare, frate! Dar nea Nae nu mai este mare. În aceste zile, este mic, ghemuit într-un colț și își suge degetul cu atâta disperare că nici nu bagă de seamă că ăla nu e degetul. Lasă-l. Lasă-i. Pășim peste ei, trecem pe lângă pian, apăsăm pe un ”do” sau ceva și mergem direct la cămară. Unde ții whiskyul ăla bun, bă, Nae?
Sursa