Incultura unui om nu este automat descalificantă pentru om, precum nici cultura

Incultura unui om nu este automat descalificantă pentru om, precum nici cultura nu îi dăruiește omului măreție și umanitate by default, după cum se și vădește în zielele acestea în atâtea și atâtea cazuri de nemernici educați formal dar decerebrați sufletește, de unde se vede că și sufletul are creier, iar dacă acela este neșlefuit, incult, se usucă, moare, se desprinde de inimă și pică în colon, de unde omul îl elimină din organism prin căcare, trage apa și s-a dus. Nu întâmplător avem povești cu oameni care au plecat în căutarea propriului lor sulfet lăsându-și traiuri bune, călătorind chiar și la mari depărtări, prin sihăstrii din munți sau solitudini pe malul mării; unii și l-au găsit și au rămas acolo unde l-au găsit, alții l-au găsit și l-au pierdut mai apoi din nou, alții și-l caută și acum, iar alții, din păcate, cei mai mulți, nici măcar nu-l caută, căci nu-i simt lipsa, ba mai mult, zic ”bine că s-a dus, că mă încurca”. Unii, mai norocoși, s-au trezit că se prezintă o gagică cu el în mână, sau invers, un gagiu și le zice, ”ăsta-i al tău, pofitm, ia-l”. Dar divaghez. Ceea ce are omul normal, echilibrat și sănătos sufletește, este capacitatea nativă de a sesiza incultura sufletească a altuia. Nu știe dacă ăla din fața lui a absorbit literatura rusă, suadamericană și franceză, dar știe imediat dacă ăla e cult sufletește. Cum? Nimeni nu știe cum. Noi, oamenii, avem chestia asta. Fac această nesolicitată precizare pentru aceia care, fiind oarecum intimidați de anvergura intelectuală a unor intelectuali progresiși care exprimă opinii dezaxate în public, ezită să le comunice acelora ceea ce ei simt în adâncul lor. Nu mai ezitați, oameni buni. E așa cum simțiți. Nu sunt intelectuali. Sunt animale care citesc.


Sursa