În estimarea mea, cele mai mare piedică în acceptarea elanului proeuropenist al partidelor și al politrucilor proeuropeniști de toate facturile, înălțimile și greutățile nu este ideologică, ci este faptică, adică este este chiar rezultatul nemijlocit al guvernărilor proeuropeniste succesive, în diverse formate. Un an mai lipsește (pe 1 ianuarie 2027 de împlinesc douăzeci de ani când România este membră a UE) pentru a constata că două decenii de exclusivă guvernare proeuropeană au produs cel mai înapoiat și mai corupt stat european, la toate capitolele.
Dacă în anul 2007 i-ai fi întrebat pe politicienii noștri proeuropeni, ”domle, de cât timp ai nevoie pentru a face din țara noastră o stea pe cerul Europei”, toți ți-ar fi răspuns ”maxim cinci ani”. De fapt, chiar așa au și spus în toate ciclurile electorale de atunci și până acum. Altfel zis, de atunci și până acum, au eșuat de patru ori. Iar dacă spargi cincinalele promisiunilor în ani, au eșuat de nouăsprezece ori. Sau de șapte mii de ori dacă transformi anii în zile și zici că fiecare zi este o șansă să te dai pe brazdă și să livrezi ce-ai promis. Dar iată că timp de două decenii, acea zi nu a venit niciodată, drept pentru care partidele și polticienii proeuropeni, împreună cu politrucii lor, nu au azi cu ce să se legitimeze, nici politic, nici profesional. Au preluat și au promovat o idee care nu le aparținea, iar când s-au apucat să o transforme în ceva concret, au produs un eșec documentat, cu acte, că cifrele sunt la vedere, ca să vadă toată planeta cât de incapabili sunt ei. Tipic politrucului.
Apropo. Cuvântul ”politruc” vine din rusă, din политрук = politruk, abreviere de la политический руководитель, političeskij rukovoditel = instructor politic, termen din armata sovietică pentru ”comisar politic”, împrumut direct în limba română ca ”politruc”, cu sens depreciativ, adică ”activist politic îndoctrinat, sectar”.
Poate că nu întâmplător, imaginea pe care acești politruci proeuropeniști o au despre ei înșiși, este aceea a unui Lenin care indică direcția spre viitorul luminos, adică spre Europa, iar cu mâna cealaltă remorchează pulimea niznai, trăgând-o afară din boli, sărăcie, incultură și obscurantism, spre lumina binefăctoare a europenismului. De fapt, n-au remorcat nimic, ba dimpotrivă, au pulit pulimea încă și mai rău, conform cifre. Încă și mai rău, în loc să o ridice, acum o înjură. Adică, nu doar că proeuropeanul n-are minte și putere să ridice națiunea (cum a promis că face), dar n-are nici caracter.
Dar cum arată statul român după ce politrucul proeuropean român l-a scos din obscurantism timp de douădecenii? Exact cum zicea nea Costache Brâncuși când a revenit în România ca să-și inaugureze Coloana: ”v-am găsit cum v-am lăsat”. Cu observația că poate ar fi fost încă bine dacă eram cum ne-a lăsat nea Costache.
În fapt, instituțional și bugetar vorbind, e mai rău. Sub lucioasa capotă albastră de ascunde un motor varză. De la un nivel al corupției estimat în urmă cu douăzeci de ani la aproape jumătate din PIB-ul de atunci, am ajuns la un nivel de un sfert din PIB-ul de azi, mai mic procentual, dar mai mare ca bani, că PIB-ul de azi este de trei ori mai mare ca acela de atunci, deci e logic că un sfert din mai mult este mai mult decât jumătate din mai puțin.
Cu PIB-ul ating un subiect care face, în mod greșit, mândria politrucului proeuropenist: ”domle, noi am crescut PIB-ul!”. O laie. În realitate, PIB-ul se crește pe sine în momentul când piața devine liberă și restricțiile sunt eliminate, că piața liberă și reglementarea minimală nu sunt o invenție UE, fiindcă un om, o firmă sau o corporație, tinde în mod natural spre creștere și dezvoltare dacă nu-l căpăcești. Discuția este dacă această creștere devine valoare pentru stat, țară, națiune și cetățean. Că dacă această creștere devine valoare pentru alt stat, altă țară, altă națiune și alt cetățean, atunci politrucul proeuropean nu mai este o lumină, ci o beznă, un agent și un promotor al creșterii pentru alte state, alte țări și alți cetățeni.
Rezum. După douăzeci de ani de guvernări proeuropene colorate politic în diverse doctrine, serviciile oferite de statul român cetățeanului sunt mai proaste și mai scumpe ca niciodată. Pe hârtie, a scăzut numărul cazurilor de corupție, însă a crescut volumul banilor extrași din economie prin corupție, ceea ce este un indiciu că furtul a devenit mai sofisticat, mai masiv și s-a mutat mai sus, spre vârfurile decizionale ale statului, la adăpost de hărțuielile publice.
Partidele și politicienii s-au de-diversificat, devenind un corp politic unitar, ca un partid unic în care sunt acceptate facțiuni, un corp politic care are o singură doctrină, așa-zisul proeuropenism. De fapt, s-a constituit un corp nomenclaturist apărat de justiție, cu apucături de dictatură militară și cu o permanentă disponibilitate de a se subordona dictatului celeilalte nomenclaturi, nomenclatura bruxelleză, care, la rândul ei, este corpul politic subordonat corporațiilor multinaționale. Astfel, proeuropenii nu sunt altceva decât aceia care aplică local deciziile corporațiilor. Executanții. Arendașii.
De aceea, net-net, promisiunea proeuropenilor rămâne că populația (la ei este întotdeauna vorba de populație, nu de națiune) trăiește mai bine dacă își dă țara în arendă la multinaționale iar statul devine arendaș. Este o promisiune care include sugestia că alternativa, aceea ca națiunea să decidă pentru ea însăși ar fi mult mai rea.
Până mai ieri aceasta era doar o sugestie formulată mai mult sau mai puțin explicit sub forma ”ori suntem proeuropeni, ori veți trăi ca pe vremea lui Ceaușescu”. Azi, încă mai este o sugestie. Mâine, această sugestie va deveni lege: dacă nu crezi că mai bine de-atât nu există, pârnaia te mănâncă.
Pe scurt, douăzeci de ani irosiți. Puteau să zică de la-nceput, fie încă din 1993, fie din 2007, că este interzis să mai fim țară. Am irosit cel puțin douăzeci de Zile Naționale. De-acum, putem să schimbăm și imnul, că ăla cu ”Deșteaptă-te române” n-a dat rezultate. Cruzii de dușmani nu s-au închinat. E drept, imnul e și lung, are unsprezece strofe și abia la ultima zice ”Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt / Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină / Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ!”. Nimeni n-a ajuns vreodată până la ultima strofă. Deocamdată.
Sursa
