Suntem în anul de grație 2029. Virusul Sonora, adus de vântul deșertic peste ocean, face ravagii pe bătrânul continent. Profilactic, cum recomandă și OMS-ul și Comitetul de Combatere a Zădărnicirii Luptei cu Pandemia, cetățenii sunt obligați să vorbească încet. Undele sonore de frecvență înaltă alertează și activează virusul. Odată îmbolnăvit, ești băgat în cameră non-acustică, un izolator adiabatic din care nu răzbate nimic. Nici nu mai ieși de acolo, că nu primești mâncare și nu ești primenit. După patruzeci de zile, te absoarbe cu aspiratorul de pe pardoseală, dacă nu cumva ai devenit sfânt și levitezi. Dacă levitezi, te înhață cu o plasă de prins fluturi, mai mare.
Cetățenii poartă cornete în urechi, să le amplifice sunetele, ca să știe, să reducă volumul vocii. Cei mai mulți vorbesc prin semne.
Ilie se duce la Penny, la cumpărături. Toate mărfurile sunt ambalate în folii de protecție din vată, să nu sune, să nu producă zgomot. La începutul pandemiei, unii s-au încăierat pe o ofertă la tigăi, le-au scăpat pe jos, a apărut virusul și, astfel, marketul a trebuit închis, zidit, au turnat staniu și crom topit peste el din drone silențioase, și l-au izolat cu tot cu cei dinăuntru, că, altfel, riscau să răspândească.
Ajuns la casă, i se trec mărfurile prin camera de marcat silențioasă, ascunsă la doi metri în pardoseală.
Casiera șoptește:
– Patru sute cinzeci și opt de lei.
– Cââât?
– Patru sute cincizeci și opt de lei – șuieră casiera, un pic mai tare.
– Nu înțeleg, șoptește Ilie, nădușind și îndesându-și cornetele în urechi, să audă mai bine.
– Sunt uzate, și de-aia nu auziți – observă femeia, ușor exasperată, deja se adunase coadă de cumpărători.
– Pof-tiiim? – întreabă Ilie.
Casiera dă din mână a lehamite.
-Cât ați zis? – șuieră Ilie.
– Patru sute cincizeci și opt de lei, în pizda mă-tii!
– Da’ de ce mă înjurați? – se indignă, în șoaptă, Ilie.
– Asta ai auzit, ai?
Sursa
Articole similare
- Advertisement -