Fragment din romanul „Beciul”

Comisarul Tudose deveni îngândurat. Dacă era aproape o certitudine că decesul victimei survenise, rămâneau multe alte întrebări fără răspuns. Cine? Când? De ce dracu?
„Acum, cu restructurările astea, taman un caz cu autor necunoscut îmi lipsea!”
Ministerul de Interne părea a avea o singură politică: cum să dea afară un număr cât mai mare de angajaţi, poliţistul părând a fi devenit un adaos nu neapărat necesar. În vreme ce foştii salariaţi se cufundau în alcoolism, ajutându-se de salariile compensatorii, cei încă aflaţi în sistem se apucau de băut, spunându-şi că-i tot aia şi că o viaţă are omul. Adevărat, ei mai primeau şi şpăgi, în vreme ce pentru cei deja disponibilizaţi şpăgile erau mai rare, căci trebuia să blufeze ca să mai capete câte ceva de la şuţii care-i credeau încă în activitate.
– Este o sticlă de coniac în frigider! – vesti Virgil. Pun în pahare?
– Pune! – acceptă comisarul. Agent Simona, bei şi tu?
– Nu, mulţumesc!
După ce că-şi petrecea toată ziua cu nişte bădărani beţi aproape permanent, Simona mai trebuia şi să fie politicoasă! Privi cu regret cadavrul, dorindu-şi ca, printr-un miracol, să fie – în locul femeii – comisarul care-i năclăia zilele, determinând-o să vină la serviciu în silă.
După ce sorbi din coniac, Tudose păru să vadă lucrurile mai clar:
– Dacă a lăsat băutura, e clar că mobilul n-a fost jaful!
– Poate avea bani… – propuse Simona.
Comisarul o privi scurt, cu înţelesul „eşti o proastă!”, apoi continuă:
– Nimeni nu lasă o sticlă de Martell, indiferent câți bani s-ar găsi… Posibil să fi fost doar o răbufnire nervoasă, l-o fi tocat la cap pe bietul om. Doar ştim cum sunt femeile… Scuze! Dar, atunci ar fi trebuit să aibă faţa tumefiată. Întâi le pocneşti pe putorile astea, abia după ce ai obosit dai cu cuţitul…
Ca să nu mai audă toate grosolăniile, Simona porni către bucătărie.
– Fă şi-o cafea! – îi strigă Virgil. Măcar atât să ajuţi şi tu… – adăugă în surdină.
– Recapitulând, avem victima, o femeie în jurul vârstei de patruzeci de ani…
– Treizeci şi opt – completă Virgil, căci se găsiseră actele femeii.
– Mă rog… Prezentând o plagă înjunghiată în zona dorsală… Ştii la ce mă gândesc?
– Nu.
– Dacă a fost sinucidere? Nu pare nici scenă de gelozie, nici poceală la nervi, nici omor în scop de jaf…
– Dar, nu-i greu să-ţi înfigi cuţitul în spate?
– Asta rămâne să aflăm. Dar, să termine întâi Simona cafeaua aia…
Deşi părea să nu mai sosească niciodată, într-un târziu apăru şi cafeaua.
– Şi asta o bem din ibric? – întrebă Tudose.
– Aduc imediat şi ceştile… – răspunse Simona.
Comisarii se întrebară, firesc, ce-a păzit colega lor până acum, ştiind oricine că nu trebuie să ţii ibricul de coadă până se face cafeaua, ci poţi în acest timp să pregăteşti ceştile, estimând cam când ar putea da cafeaua-n foc.
După prima sorbitură, Virgil îşi privi colegul cu înţeles: „nici o cafea nu ştie să facă!”. Lichidul era excesiv de dulce!
– Asta e! – oftă Tudose, apoi trecu la altceva: Agent Simona, caută un cuţit asemănător cu cel împlântat în victimă!
Tânăra poliţistă aduse din bucătărie un cuţit oarecum potrivit, renunţând să-şi mai pună întrebări.
– Acum, încearcă să vezi dacă ţi-l poţi înfige în spate… – continuă comisarul Tudose. Eu sigur n-aş putea, şi când mă mănâncă spatele trebuie să mă frec de tocul uşii! – adăugă, scârbindu-şi suplimentar colega.
– Eşti stângace sau dreptace? – întrebă Virgil.
– Dreptace.
– Dreptacea cea stângace… – murmură Tudose, apoi cei doi comisari se instalară cât mai confortabil în fotolii, urmând să asiste la reconstituire.
– Nu merge! – făcu Simona.
– Păi, scoate-ţi haina aia! Victima era în halat…
Agenta se făcu mai comodă, însă şi aşa era dificil să-şi ducă mâna la spate.
– Descheie-te la cămaşă! – plusă Virgil.
Brusc, femeii îi trecu prin minte că cei doi colegi, probabil şi sub influenţa coniacului ingerat, doresc doar s-o ia la mişto. În silă, mimă totuşi că ar încerca să-şi împlânte cuţitul.
– Doamne apără, nici o reconstituire nu eşti în stare să faci! – răbufni Tudose. Zici că te scarpini în cur cu cuţitul ăla!…
Chiar dacă experimentul eşuase, varianta sinuciderii rămânea una plauzibilă, iar bustul Simonei unul apetisant, mai cu seamă scos în evidenţă prin ducerea mâinii drepte la spate.
Virgil avu o idee, căutând în şifonier un halat asemănător cu cel al victimei, pentru a relua experimentul în condiţii optime. Dar, deschizând, fu plăcut surprins să mai găsească o sticlă de Martell.
– Ne aşteaptă o zi lungă! – spuse cu satisfacţie Tudose.
Singură Simona nu păru entuziasmată de descoperire. Totuşi, perspectiva de a-şi vedea din nou colegii beţi mangă o făcu să intervină:
– Aş bea şi eu!
„Măcar, să le rămână porcilor mai puţin!” – fu gândul ei secret.


Sursa