Intrai în Mioritic destul de posomorât.
– Insolvenţa, cu rânjetul ei hâd, bate la uşă! – anunţai.
Oamenii deja ştiau: când sunt trist, am nevoie – ca să mă remontez – de extravaganţe.
– Ce vă aduc?
– Creier de magot cu testicule de gibon.
– Şi Armagnac?
– 1648.
– N-avem decât 1652.
Făcui un gest de resemnare. După insolvenţă şi – foarte probabil – faliment, sunt gata să sorb din cupa umilinţei până la capăt.
Laurian Codruț mă privi fascinat.
– Dar poţi să-ţi permiţi aşa meniu cu o firmă în insolvenţă?
Oftai. Ce să-i fi răspuns?
– Nu poţi! Dacă ar fi după firmă, aş mânca la cantina Liceului de Chimie!
Mă şi imaginai purtând o tavă unsuroasă, zdrăngănind pe ea blidele cu lături. Începui să-mi trag nasul şi o lacrimă mi se furişă-n barbă.
– Totuşi – insistă Laurian -, cum poţi lua zilnic masa aici din muncă cinstită?
– Sincer, nu cred că poţi! Însă, ia răspunsul meu strict ca notă de inventar, habar nu am cum e să trăieşti din muncă, iar cinstea, în opinia mea, este o simplă noţiune abstractă! Dar, tu nu comanzi nimic? Au o mămăligă cu brânză excelentă, cu bere Bergenbier merge unsă!
Sursa
