Heinrich se cunoştea de ani buni cu călăul Paul, aşa că-şi îngădui să intre-n vorbă:
– Frumoasă zi se-arată azi! Când din nou e primăvară, zilele când se lungesc, şi-i albastru cerul…
– Nu acum! – îl întrerupse călăul. Poate ţie ţi-o fi arzând de primăvară, da’ pe mine mă aşteaptă azi muncă de nu mai ştiu nici cum mă cheamă!
– Paul te cheamă! – dori Heinrich să ajute.
– Ştiu şi eu cum mă cheamă, era doar o vorbă!
– Decapitări? – se interesă cel ce insista să se comporte precum un camarad, deşi cei doi se cunoscură, totuşi, vag, întâlnindu-se în câteva rânduri la curte.
– Ar fi bine! Azi am o dezmembrare. Fiecare membru – şi-s patru! – trebuie retezat de cinci ori, apoi oprită sângerarea de fiecare dată cu fierul înroşit… Şi crezi că iau vreun spor la leafă? Iau pe naiba! Tot douăzeci de guldeni! Ţie, ca truver, ce-ţi pasă?
– Minnesänger! – îl corectă Heinrich.
– Spune-i tu cum vrei, că noi tot truver îţi zicem…
Bănuind încă de pe atunci că flamanzii vor capitula, treptat, în faţa valonilor, Heinrich prinse a privi eşafodul, venindu-i brusc un alt gând:
– Cred că, din eşafod, se va dezvolta cuvântul eşafodaj, descriind osatura unei lucrări literare…
– Mă rog, s-o descrie – mormăi călăul Paul. Eu mă confrunt c-o osatură concretă, dacă nu loveşti bine din prima, îţi faci singur belele după aia… Şi azi am douăzeci de tăieturi de făcut, plus cauterizările!
„Cauterizări! De unde le tot scoate? Că, altfel, e cam bolovan…” – îşi spuse minnesängerul Heinrich. Apoi, brusc, îi veni în minte nefericitul ce urma a fi dezmembrat: „Răzbunare oarbă, fără niciun fel de utilitate! Nu zic, o fi făcut omul ceva… Dar, ce rost are să-l laşi invalid? Cu totul altceva ar fi să-l supui muncii silnice, aşa fel ca să regrete chiar el că n-a fost dezmembrat! Dar, este-un veac al întunericului, n-ai cu cine discuta raţional!”.
Nedorind să asiste la un spectacol a cărui finalitate era în asemenea măsură contraproductivă (neologism izvodit chiar de minnesänger!), Heinrich se depărtă mergând într-ale lui, deşi în acea zi nu reuşi să avanseze la Eneit, poemul pe care-l avea în lucru, eşafodajul acestuia părându-i, dintr-odată, meschin. Bombăni până spre seară versuri gata tocmite, precum:
Di mich drumbe willen niden
dat mich lives it geschit…
Intră într-un han, hotărât să bea, căci în veacul al XI-lea angoasele tot astfel erau depăşite, cum o facem și noi în zilele de azi.
Sursa
