E mai jenant să vrei să intri undeva și să fii respins, decât să nu fi vrut să i

E mai jenant să vrei să intri undeva și să fii respins, decât să nu fi vrut să intri acolo din capul locului, deși, filosofic vorbind, nu e nicio diferență: intrarea și ieșirea sunt același lucru. De exemplu, din punctul de vedere al curții, tu nu ieși din casă, ci intri în curte. În acest caz, noi am fi intrat în Schengen, dar am fi ieșit și din non-Schengen, deci iar se verifică faptul că orice ușă este, simultan, și intrare, și ieșire. Particularitatea situației de față este că, în cazul în care intrarea nu se realizează, ieșirea s-a produs deja, ceea ce ne suspendă, efectiv, într-un spațiu infernal, între un bine în faza de proiect și un nasol cert, între locul în care am fi vrut să ajungem și locul în care nu mai doream să fim. Nu-i o zonă bună. Văd în situația asta o excepție mioritică la dilema lui Schrodinger, una pe care eu aș numi-o Excepția Ceaușescu, genial și succint formulată de către poporul român: ”și cu sula-n cur, și cu sufletu-n rai”. Puteam s-o denumesc ”excepția sulei în cur”, însă i-am dat eu numele de ”excepția Ceaușescu”, nu doar fiindcă suntem în sezon, ci fiindcă în timp ce Ceaușescu se afla în elicopter, fugind de furia poporui și alergând în zbor spre fantasmagoricii lui prieteni, prieteni care, credea el, l-ar fi ajutat să se întoarcă cu ceaușistă urgie asupra uzurpatorilor, a avut un moment în care s-a aflat exact ca pisica lui Schrodinger, între posibil și imposibil, între existență și nonexistență, ca și cum elicopterul ăla ar fi putut rămâne în aer pentru totdeauna; însă n-a fost să fie, fiindcă soarta, drăguța de ea, a înclinat către nonexistență, iar restul se știe. Așa și noi cu Schengenul nostru. Odată ce-m ieșit pe ușă, spre Schengen, trebuia să intrăm în ceva, nu puteam sta în aer la infinit, ca elicopterul lui Ceușeascu. Că nu s-a pomenit cândva ca ceva să nu fie cumva. Numai că aici se aplică și teorema lui Caragiale, confrom căreia ”mai binele este dușmanul binelui”, unde cuvântul ”dușman” este cuvântul cheie, fiindcă odată ce mai binele se lansează în acțiunea sa dușmănoasă, binele este anihilat, devenind din bine, rău. Astfel întoarcerea spre bine, deși teoretic posibilă, devine, practic, imposibilă, în absența de facto a binelui. Așa este. Atunci când te-ai chitit să pleci spre o casă nouă și mai frumoasă, fosta casă devine doar o biată bojdeucă, de te întrebi ”oare cum am putu trăi în aceste condiții?” Dar asta-i viața. Din eșec, eșec răsare. Ce naște din eșec, eșec mănâncă. Mai binele ne-a zis ”pas”, iar noi nu putem sta pe valiză în fața ușii. N-am intrat în ce era să fie? Intrăm la loc în ce eram. Singura diferență este că acum ne pute. E semn că am intrat în realism. E un căștig.


Sursa