Nu toți scriitorii, însă, toți cei care se respectă vin să-mi ceară părerea. De curând, o poetă – să-i zicem, Gabriela – trecu pe la mine ca să-mi ceară sfatul:
– Maestre, am scris un poem…
O corectai:
– Am scris un poem, Maestre!
– De ce?
– Păi, dacă relatezi întâmplarea în scris, cititorul neavizat nu va înțelege M-ul emfatic, dacă începi cu „Maestre”!
Mi-a dat dreptate.
– Pot să citesc? – întrebă poeta.
– Las’ că citesc eu, ca să n-o strici.
Îmi întinse foaia și mă apucai de lectură:
„Combat zădărnicirea respingerii disputei!
Mari păsări îmi pogoară pe-al sufletului ram…”
– Pârț! – expusei eu o primă părere.
– Ce are?
– Mă refeream la ce lipsește, nu la ce are. Primul vers este în regulă. Chiar bunicel. Dar continuarea…
– De ce?
– Păi, sufletul este imaterial. N-are ramuri, n-are păsări! E ca o bășină fără miros și fără greutate!
– Dar, ca metaforă…
– Ca metaforă, rămâne cum am stabilit! În plus, nu ești deloc ancorată în realitate, în problemele veacului!…
– Atunci, s-o refac…
– Dă-i pace, c-o strici! Las’ că o refac eu:
„Combat zădărnicirea respingerii disputei:
Liliecii ceia, oare, sunt singuri vinovați?”
– Minunat, Maestre!
– Bine – făcui eu plictisit. Vezi, dacă iei premiul „Nicolae Labiș”, poate uiți să dai și tu o bere!…
Sursa