Alt argument pentru a evita adoptarea papahagismului de către noi, oamenii, ca filosofie politică și socială este simplitatea tâmpitoare a gândirii papahagice, unde societatea este împărțită în doar două clase, culți și inculți, inițiați și niznaiști, cei de mai presus și cei de mai prejos, sau altfel zis între boi și jupânii care mână boii. Patologia papahagismului mi se pare evidentă, însă nu l-aș deranja pe Freud pentru a afla că filosofia paphagistă își are sursa în relația sa cu mamahagi, adică într-un complex de tip Oedip unde dorințele sexuale ale copilului papahagic față de mamahagi induc rivalitatea față de tatahagi și de aici o percepție de sine superioară în raport cu rivalul părintesc, rival care atunci când copilul papahagic ajunge la maturitate, ajunge să fie întruchipat de toți ceilalți, unde toți ceilalți sunt văzuți ca fiiind de cacahagi, iar numai papahagi este mai presus de ei. Dar aș reține rolul pe care în imaginația sa de origine patologică (și sper că aici sunt în consens cu oamenii de știință din psihoterapia clinică de la Spitalul Gh. Marinescu) papahagismul îl dă cacahagiștilor, adică poporului prost: acela de a-l adora pe papahagi. Acestă viziune extremă, profund reducționistă, unde inculții sunt meniți strict adorării culților sau, dacă refuză adorarea, să piară, ne face pe noi, oamenii de știință de pe Facebook, să estimăm că sursa frustrărilor papahagiste, doamna mamahagi, era cu adevărat atractivă, fapt care l-a marcat pe micul papahagist pe viață. Tocmai de aceea, tulbăririle mintale adolescentine ale papahagismului nu ar trebui validate de publicul larg, decât dacă, desigur, și publicul larg a avut acasă o mamahagi atractivă care i-a captivat pulsiunile sexuale în copilărie. Atunci și numai atunci, da. Atunci puteți chema Salvarea.
Alt argument pentru a evita adoptarea papahagismului de către noi, oamenii, ca f
Articole similare
- Advertisement -
