Adrian Voicu – Consultația

Picasem în tură cu Ahmed, marocanul.
Era într-o duminică.
Cum e familia, bine, și-a ta, și-a mea, dar tu cum ești, eu bine, mersi, dar el… Ei, bine, el avea o poveste de spus.
Luăm câte-o cafea și începe.
– Mă, Adiță, cum să-ți zic, de ceva vreme aveam o jenă-n cur. Ei, bine, și săptămâna trecută mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la un doctor d-ăsta găozar, cum îi zice…
– Proctolog, îl ajut, stăpânindu-mă din greu să nu râd.
– Așa, așa, ”prolog”, cum zici. Mă duc la cabinet, intru și dau de o mulțime ce aștepta.
M-a luat un pic cu frig, ca să fiu sincer, că nu mă așteptam ca pe-atâta lume s-o doară-n cur. Adică vreau să-ți zic că nu mai erau locuri pe scaune, așa erau de mulți.
Dintre toți, cel mai tare era unul cam de-o seamă cu mine, care se fâțâia încoace și-ncolo, cocoșat, bietul de el. Nu putea să stea așezat, că avea hemoroizi cât nuca de cocos.
”Trei doctori am schimbat, trei doctori!”, zicea cocoșatul.”Mi-au dat trei tratamente diferite.”
Mai mergea cinci pași, se întorcea, iar dădea de mine, că stăteam în picioare, și iar îmi zicea ”Am schimbat trei doctori, am luat trei tratamente și tot degeaba.”
Eh, dragul meu, și cum mă uitam eu la ăla, numai ce se deschide ușa și mă aud strigat.
Cred că nu mi-a mai fost așa frică din copilărie, când am rătăcit toate caprele satului, că făceam tură de o săptămână la păzit de animale, de le-a căutat taică-miu și cei trei unchi vreo două zile, pân-au dat de ele la niște beduini ce crezuseră că le fuseseră trimise de Allah. Greu i-a convins p-ăia că Allah e mare, dar nu dă capre de pomană chiar așa.
Am intrat la doctor și, nici una, nici două, m-a pus să mă cocoț pe o masă în 4 labe și-n curu’ gol.
Eh, fratele meu, și-n momentul ăla am simțit că mi-am pierdut toată bărbăția, mă, toată bărbăția mea s-a dus de cum am luat poziția cu curu’ către ăla și coaiele-n vânt.
Doctorul, plici!, plici! și-a pus mănușile și a început să-mi zică ”Așa, relaxează mușchii, așa, mai mult, mai mult” și-n timp ce vorbea, vup!, mi-a vârât un deget în cur.
Nu-ți mai zic de senzație, că trebuie s-o trăiești, mă, așa ceva nu poate fi povestit.
”A-haa, ă-hăă, î-hâm!”, zicea ăla scormonindu-mă pe dindărăt. ”Trebuie să te controlez cu ultrasunete, că nu se simte prea bine. Nu, nu te mișca, stai așa că vin imediat.”
A dispărut ca Batman pe după o perdea fumurie, apoi și-a făcut apariția pe după o alta având în mână un fel de pistol, că n-am apucat să văd prea bine că, vup!, era deja cu el în curul meu.
Mi l-a vârât așa de subit și de câș, c-am crezut că-mi iese pe urechea stângă.
Mă și gândeam că la final o să-mi zică ”Găoaza e OK, te durea pentru că ai ceară în urechi”.
A mișcat un pic pistolul, s-a uitat pe un ecran, a mârâit un pic, apoi l-a scos l-a fel de subit cum l-a vârât, de-am crezut c-a ieșit cu creierul meu cu tot sau, mă rog, o parte, a de pe stânga, că nu prea mai puteam vorbi după ce-am terminat.
M-am dat jos de pe masă pe bucăți.
”Trebuie să te operezi, să știi”, mi-a zis cu ochii-n ecran. ”Nu e grav, dar trebuie să te operezi.”
”Ei, dacă trebuie, trebuie”, am îngăimat și am început să mă îmbrac. Tot pe bucăți.
Când am ieșit afară, peste cine am dat? Peste ăla cocoșatu’!
”Aoleooo, ce te-a transpirat!”, făcea ăla speriat. ”A fost dur? Eu mă car de-aici!”
Nici n-a terminat bine de vorbit, că a ieșit doctorul: ”Domnul Cutare”.
”Aoleo, ăsta-s eu!”, a zis cocoșatul pierdut. ”Cum o fi?”
Înainte să mă întorc și să plec, am simțit nevoia să-l încurajez: ”O să fie vai de curu’ tău, frățioare!”.


Sursa