Giuseppe Verdi (1813 – 1901)
Otello
Otello se întoarse în Cipru împovărat de glorie. Flota venețiană îi bătuse pe turci, răzbi apoi printr-o furtună și, cu pierderi minime, reveni în uralele cetățenilor care preferaseră să stea acasă. Acum, toți își îmbrățișau cunoscuții și-i întrebau:
– Ce mi-ai adus?…
La fel îl întrebă și Desdemona pe Otello. Ca de obicei, acesta îi răspunse:
– O batistă, comoara mea!
Femeia își înghiți un nod, fățări entuziasmul, iar mai târziu îi povesti Emiliei:
– Mă tratează de parcă aș fi alcătuită din muci! Douăsprezece victorii în palmaresul lui, și duzina de batiste la mine-n dulap! Mai bine n-ar mai aduce nimic și m-ar scoate la restaurant! Că, stăm în mijlocul Mediteranei, da’ n-am mai mâncat niște fructe de mare de cinci luni!… Dumnealui ce-i pasă? Se bate cu turcii și halește kebab Iskander, humus, vinete cu iaurt, șchembea!…
Emilia, uneori, îi povestea toate astea și soțului său, Iago. Deși n-o arăta, Iago era răvășit de pizmă, căci lui nu-i aducea nici măcar atât. În mintea sa încolți un plan diabolic.
Îl invită la birt pe căpitanul Cassio, alegând special o masă plasată în plin curent. Luându-se cu băutura, Cassio nu băgă de seamă. Mai atent decât căpitanul, nasul acestuia începu să curgă, iar Cassio se ștergea cu mâneca, ca să nu dea pe pardoseala localului.
– N-ai batistă? – îl întrebă Iago, prefăcându-se că-i este scârbă.
– De unde? N-am!
– Păi, cere-i Desdemonei! Ea are vreo douăsprezece și n-are ce face cu ele!
Planul ar fi putut să nu reușească, dar un duh rău păru să-i ajute hainului Iago, și Cassio se întâlni cu Desdemona.
– Chiar – zise el, după ce schimbară câteva amabilități -, n-ai ceva batiste?
– Ba da! – spuse femeia. Poți să le iei pe toate… Cred că, dacă Otello ar cuceri toată lumea, aș putea deschide prăvălie de batiste! Da’ o perlă n-ar greși să-mi aducă!…
Cassio plecă mulțumit, că avea în ce să se sufle, Desdemona rămase mulțumită că s-a scăpat de – cum zicea ea – zdrențe, iar Iago era în culmea fericirii, căci îi putea îmbulina pe amândoi, făcându-i pocinogul lui Otello.
Bărbat bine crescut, Iago îi spuse lui Otello doar că batistele lui sunt acum la Cassio. „Pricepe el, de aici, că între cei doi se petrece ceva neprincipial!”
Otello, într-adevăr, pricepu, însă gândi ca un nobil: „Cu cine se babardește Desdemona nu mă interesează! Da’ să dea batistele, care m-au costat patruzeci și cinci de euro?…”
Abil, nu spuse ce și de unde a aflat, cerând Desdemonei să i le arate ca și cum și-ar fi amintit de un amănunt.
– Nu le găsesc! – făcu femeia.
– Așa? Nu le găsești? Eu dau o grămadă de bani pe ele, ca tu să le dai lu’ Cassio, să-și sufle ăla nasu-n batistele mele? Ai să plătești pentru asta!
Mâniat la culme, Otello decise ca, dacă darurile sale fuseseră disprețuite, să se descotorosească și el de cravata primită de la Desdemona de ziua lui. În aceeași zi, i-o dădu Emiliei. Femeie cuminte, Emilia pricepu că n-are ce face cu ea și i-o dărui lui Iago. Acela, văzând ce rahat ieșise din toată intriga sa, se spânzură cu cravata în podul casei, scăpând de lumea asta plină de bărbați pămpălăi și femei mofturoase.
Sursa
