Ca și desemnatorul, nici acest desemnat nu mi se pare a fi în deplinătatea facultăților psihomotorii, ceea ce mă face să mă întreb, din nou, dacă mai este posibil să fii sau să rămâi sănătos la cap în mediul politic, guvernamental și administrativ din țară și, în general, din lumea de azi. Nu cumva o autoritate invizibilă, dar activă, selectează anume numai neterminați din rezervorul de cadre pe care statele le oferă și îi promovează anume pe aceia, tocmai pentru ca diversele lor deficiențe, vizibile sau invizibile, să le ofere acces la butoanele neterminatului, astfel încât acela să devină o păpușă manipulată de o mână care îi intră în cur și îi animă buzele, omul devenind un muppet decizional, un locuit de alții, care zice și face numai ce vrea păpușarul?
Nu sunt eu omul care să aibă aroganța de a zice că „mă uit o dată la un om și-mi ajunge”, dar, c-am vrut, că n-am vrut, până acum mi-a mers. I-am citit. E drept, nici nu era greu. De câte ori trebuie să te uiți la un Câțu, de pildă, ca să-ți dai seama câte parale face? Cine-și pierde mai mult de o secundă pentru a o desluși pe Țoiu sau pentru a-l psihanaliza pe Miruță? Vorba aia, „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, sau, și mai bine zis, „fața nu minte”. Încă și mai bine zis, că românul este tare înțelept pe vorbe, „omul își poartă hramul pe față”.
Ca și la desemnator, sindromul Tourette, adică boala ticurilor involuntare, se manifestă și la desemnat, iar acest lucru este util de știut, că astfel știm și noi cel puțin un criteriu pe baza căruia mâna invizibilă pune conducători în țara noastră: liderii țării noastre trebuie să aibă o afecțiune neurologică suficient de vizibilă, însă nu atât de gravă ca să-l împiedice pe acela să înțeleagă și să execute comenzile. Doar atât cât să-l facă bizar și fundamental neagreabil, pentru ca populația să-l deteste, dar să-l accepte de voie, de nevoie, așa încât populația să priceapă că nu-i de capul ei, ci că i se pune stăpân.
Estetic vorbind, nimeni nu este chiar atât de mofturos încât să pretindă să vină la conducere numai Feți-Frumoși, drepți și cu stofă de lideri, însă nici chiar așa. Mă jur, când vorbesc ăștia, „pușii”, parcă asist la un concurs de papagali vorbitori: pe de-o parte te minunezi, pe de alta te sperii și, pe de alta, îți pare rău că ți-ai futut un minut din viață ca să te uiți la ei.
Nu sunt sigur că desemnatul acesta ar câștiga concursul, dar o medalie cu bobițe tot cred că ia. Îl ajută și vocea de trompetă de circ peste care a călcat elefantul. Să-i ținem pumnii. Sau să-i dăm. Ceva, ceva trebuie făcut.
Sursa
