În naivitatea mea, eu credeam că între oamenii civilizați există un fel de cod, un anume ”e de la sine-nțeles”, unde nu e nevoie să te consulți toată ziua bună ziua cu ceilalți pentru a decide dacă un rahat este un rahat, sau cum ar veni în cazul investirii guvernului, dacă este omenește suportabil să trăiești cu ideea că Veștea este premier. Aici nu este nimic de evaluat și de gândit, că decizia este chiar foarte simplă, întrucât Veștea face parte din categoria, nu așa de rară pe cât ne-ar plăcea să fie, cea numită ”te uiți la el și-ți ajunge”. Doar dacă ești Grindeanu și oricâte costume, ceasuri și facialuri ai pune pe tine, tot se vede că-ți curge din gură, atunci, da, însă asta nu se pune, deoarece Grindeanu încă nu este acceptat în club, la ”oameni civilizați”, deși el crede că da. Dar nu. Știu, pesediștii, câți au mai rămas, au sperat că după ce pesedeul lor a fost coautor zelos la dezastrul bolojenist (dar s-a spălat întrucâtva la moțiunea de cenzură), așteaptau de la partidul iubit sezonul al doilea, unde partidul cu onoarea nereperată își adună fustele zdrențuite și ridică capul sus într-un ultim acces de mândrie strigând ”Nu, nu sunt o janghină! Recunosc: am fost, da! Însă nu mai sunt”. D-aia râde lumea de pesediști. Sunt fleți. Ei cred că Grindeanu trece cu limuzina neagră și socialistă prin Dorobanți, îl vede pe Veștea cum strânge chiștoace din rigolă și își zice ”eu nu-mi bag miniștri mei în partidul ăstuia!”. De fapt, Grindeanu îi zice șoferului ”oprește nițel ici-șa”, se dă jos și merge și el la cules, ba chiar îl întreabă pe Veștea ”ai găsit și de Marlboro?”. De la penelei n-am pretenții, că ei nu boicotează fiindcă au principii, că de unde să aibă? de vreme ce n-au avut în viața lor și aici mă risc să cobor până la înființare, la 1875, fără să greșeasc prea mult. Ei sunt contra din interes, ca de obicei, că dacă pică Veștea, rămâne tot Bolojan. De fapt, dacă pică oricine rămâne Bolojan, ceea ce impune cu necesitate, nu tolomaci și veșteajiți, ci alegeri anticipate, că nu-l văd pe Bolojan venind cu demisia de onoare. N-are cum. Ăștia-s soiul ăla de nehaliți care nu doar că sug până-n ultimul moment posibil, dar pleacă și cu sfârcul în gură dacă-i smulgi de la țâța statului. N-ai ce le face, așa sunt ei, deci nu are rost să-ncerci să-i scoți din foame. Trebuie să le dai alt fel de țâță.


Sursa