Acum, că s-a clarificat faptul că pleava societății a avut dreptate când a zis c

Acum, că s-a clarificat faptul că pleava societății a avut dreptate când a zis că austeritatea și ”corecția bugetară” au ca scop final creșterea (cu 600 de euro!) salariilor ălora care produc austeritate și corecții, ar fi cazul ca ăia care au înjurat pleava p-acilișa să revină cu scuze și să scrie în comentarii, ”tu ai avut dreptate și eu am fost un dobitoc, scuze”, mai ales dacă entuziastul porcăitor de ieri se află azi în una dintre multele categorii de salariați care primește mărire o laie sau i se taie și ce-a avut. Încă o dată, pentru a câta oară? se confirmă: conducerea statului nu este prietenul națiunii și al populației, ci inamicul ei dârz, un dușman al cetățeanului român, unul care își hrănește dușmănia cu parale extrase din portofelul contribuabilului (încă) naiv și cu mândria dată de galoanele puse pe umeri de aceia care îl sprijină în dușmănia sa față de țară. Chiar și dacă accepți ideea profund greșită că națiunea română nu poate fi producător de civilizație și că are nevoie să se dizolve tăcută și recunoscătoare în ciorba civilizației occidentale pentru a nu se întoarce la opinică și la lingura de lemn, chiar și atunci rămâne situația că ceea ce stă între națiune și civilizație este neo-nomenclatura ticăloasă, conducerea de azi a statului român. Asemenea unui ospătar ticălos și nehalit care pleacă de la bucătărie cu farfuria cu cinci chiftele și îți aduce la masă două, că trei le-a halit el pe drum (dacă nu cumva le halește pe toate!), această clasă de neo-arendași este sursa tuturor lipsurilor, de orice fel ar fi acele lipsuri, materiale, culturale, educaționale sau, de ce nu, motivaționale. În opinia mea, nu există demers către civilizație mai eficient, mai valid și mai motivat decât înlăturarea de la conducerea statului a acestei junte dușmănoase. Conform calculelor mele empirice, chiar dacă nu îi dai omului o mână de ajutor în drumul sisific spre civilizație, simplul fapt că-i iei din spinare povara acestei nomenclaturi, dându-i în plus și liniștea că nu este înconjurat de dușmani, are darul de a-i face omului pasul mai sprinten și călătoria mai scurtă. Un zeitgeist în care conducerea statului este un prieten care vrea binele omului, dar – ce să-i faci, asta-i viața! – nu prea reușește nicicum să livreze acel bine, acel zeitgeist trebuie abandonat, ca fiind fals. Mult mai aproape de realitate este acela unde conducerea statului este dușmanul națiunii. În acest tablou, totul se explică și totul capătă sens. Dacă omul, în cazul de față, cetățeanul român, se află în căutarea unui sens, atunci am rezolvat-o: ăsta este. Dacă nu îl caută, atunci nu este, deci n-are.


Sursa