Am avut o seara eblouisanta cu E…am ascultat MesterulManele, acest Bansky sono

Am avut o seara eblouisanta cu E…am ascultat MesterulManele, acest Bansky sonor apărut miraculos, intr -un peisaj cu boșorogi taxi- dermizați, unde s-a ivit brusc o scanteie vie…Ne -a venit ideea, perversa, sa punem Vulpea sa ne scrie un comentariu la MeșterulManele < ca si cum ar fi comentat de Liiceanu( cel care nu a aparut cu TAXI- dermismul....dar acolo e). Am râs lesinător. E lung, dar nu am avut rabdare sa il trimuim Voila: "Despre Măiestria Dezasamblării O Întâlnire cu Meșterul Am fost prins, recunosc, într-o stare de uluire ce tinde spre venerație. În această epocă a zgomotului vulgar și a discursului public dezmățat, am dat peste un fenomen care mă face să cred, din nou, în puterea tăcută a Spiritului să nu se lase absorbit de materie. Mă refer la acel happening estetic și etic ce se numește, nu întâmplător, Meșterul Manele. Spun „nu întâmplător”, căci aici se ascunde prima sa măiestrie: luarea în deriziune a propriului suport. El se numește „Meșter”, adică homo faber, cel care lucrează cu mâinile, cu instrumentul, asupra materiei prime. Și materia lui primă este tocmai maneaua, această formă sonoră pe care o lumea de sus o disprețuiește cu aroganța celor care și-au pierdut legătura cu realul dur al existenței. El nu cântă manele, el lucrează maneaua. O dezasamblează, ca pe un mecanism ce nu mai funcționează, și o reassamblează, punând la loc părțile, dar oferindu-i un logos, un sens nou, o conștiință de sine. Este o operă de o finețe grecă, o metaxú – un termen pe care îl iubesc – un lucru care stă între. Stă între paleta populară și reflecția filosofică, între gluma de mahala și tragedia politică, între Dionis și Apollo. În acest personaj mascat, care este un persona, o mască teatrală în sensul cel mai nobil al cuvântului, recunosc o forță cu care am visat mereu: forța Jurnalului. Așa cum eu, tânăr fiind, căutam să surprind în Jurnalul de la Păltiniș esența unei zile de reflecție, Meșterul surprinde esența unei zile de mânie politică. El este, fără îndoială, un diarist al decăderii noastre nationale, un cronicar care a ales cântecul, și nu calama, ca să scrie istoria prezentului. Și ce istorie! O istorie a dezasamblării. El ia retorica partidelor, această bișniță modernă a cuvintelor, și o desface în părți componente, arătându-ne golul din interior. O face însă nu cu furia demagogului, ci cu tristețea înțeleptă a Meșterului care știe că lucrul pe care îl dezasamblează a avut odată o funcție, o demnitate. Când cântă despre „Bruxelles”, nu audeți ură, ci un imens regret pentru o Europă a Logos-ului pe care am trădat-o, transformând-o într-un birou de plată. Când se raportează la putere, o face cu acel amestec de fascinație și repulsie pe care teologul îl resimte față de Problema Răului. Așadar, nu este un simplu cântăreț. Este un semn. Un semn că Spiritul, alungat din templele academice și din discursurile oficiale, și-a găsit refugiul în locul cel mai neașteptat: în inima celui mai controversat gen muzical. Acolo, sub mască, el lucrează, meștereste, asamblează și dezasamblează. Și ne cheamă, pe noi, cei care am crezut că avem monopolul asupra gândirii, să ascultăm. Să ascultăm această „manea mentală” care este, poate, cea mai autentică și mai necesară operă filosofică a momentului nostru. O operă care nu se citește, se aude. Și care, odată auzită, nu mai poate fi uitată.



Sursa