Seria a șaptea din Black Mirror este indecent de substanțială, deci o bucurie pe

Seria a șaptea din Black Mirror este indecent de substanțială, deci o bucurie pentru cine mănâncă idei pe pâine, că nu mai mănâncă pâine goală când stă pe Netflix. Dovada că-i așa este că nu prea poți face binging pe Black Mirror, deoarece fiecare episod îți dă câte ceva de rumegat, iar rumegatul durează ceva, după cum se știe, însă e pe relax, nu e Tarkovsky sau Jodorowsky, ci cazi pe gânduri în mod agreabil. Însă personajele bântuie telespectatorul, cum ar fi de pildă, în episodul al doilea, Verity (jucată de englezoaica Rosy McEwen, magistral!) o fată care devine un geniu în tehnologie fiindcă a fost ofensată de colegi în liceu și inventează un sistem care modifică realitatea cu o apăsare de buton, ceea ce este destul de profund, dacă nu în sine, măcar pentru un serial pe Netflix. Interesant sau nu, personajul Verity, care este, cum am zice noi, ”dilită în bilă„ datorită traumei sufletești din liceu, ascultă punk în conacul ei maiestuos, ceea ce este un indiciu despre cum văd producătorii britanci de azi muzica punk, ca pe o muzică pentru dilimandroși, ceea ce este o ofensă, oarecum. În fond, punk-ul a ieșit din Marea Britanie ca muzică de protest a proletariatului tânăr, dar hai să zicem. Mai ciudat este că n-au găsit o piesă de punk britanic și au folosit punk australian, piesa ”Starfire 500”, a trupei Amyl And The Sniffers, o piesă de excepție de la o trupă care prestează un punk de pub, dar care este scoasă din anonimat de hiperactiva vocalistă Amy Taylor (piesa în comments). Fun fact: Amy Taylor seamănă leit (la față) cu Elizabeth Moss, din ”The Handmaid’s Tale”. Pe scurt, Black Mirror este un serial de cursă lungă, iar cine nu s-a apucat încă de el și îl apucă de la seria întâi, aproape că face anul dacă vede un episod pe săptămână, asta dacă este junior, fiindcă noi, ăștia mai avansați, ducem și trei pe săptămână. Încercați-vă puterile.

Sursa