Sunt muzici pe care le asculți și muzici care te ascultă ele tine. Cam ca atunci când intri prima dată în catedrala Sfântul Petru din Vatican, tu vrei să te uiți la catedrală, dar în loc de asta simți că se uită catedrala la tine. Nu există educație mai bună pentru inimă și suflet decât muzica, orice muzică. Până și manelele, dacă ajung la lingurica omului, îl mișcă la sentiment și-l curentează la tălpi, și alea sunt bune. Fiecare cu cheful lui. Nu știi când și de unde vine flama melodică care-l transformă pe un gregar muzical într-un înger cu suflet simfonic.
Dar dacă există o cheie muzicală care deschide acele minunate cămăruțe secrete din om, atunci cheia aceea nu poate fi decât să te ocupi de muzica pe care ți-o dai ție însuți s-o asculți. Dacă asculți doar la petreceri, pe YouTube sau ca fundal sonor la radio și în supermarket, aia nu e ascultare, este futilă gâdilare de timpane. Cunosc oameni care n-ar băga în gură nici măcar o icră dacă aia n-ar fi perfectă, dar care n-au probleme să-și bage în urechi niște mizerii muzicale de crapă cristalele-n vitrină. Nu-i judec. Știu că ăsta nu este rezultatul lipsei de educație muzicală, ci este urmarea ascultării fără reflecție. Așa cum poți să înveți rafturi de cărți pe dinafară, dacă n-ai stat să reflectezi asupra unei singure pagini de Omar Khayyam, nu se pune și nu-ți servește la nimic. Tot așa și cu muzica. Degeaba asculți ore de muzică dacă nu reflectezi la muzica aia, sau mai exact, dacă nu-i faci timp și loc să reflecteze ea în tine.
Zic că muzica se caută, nu se așteaptă, iar căutarea aia este o munculiță, deși una agreabilă, poate cea mai agreabilă. Eu, unul, știu că am muncit la muzica mea, am ascultat pe brânci, ani de zile, de toți și de toate, pe ale mele și pe ale altora, până m-am așezat în blues. Alții s-au așezat în Prokofiev, alții în punk, alții plâng la Debussy și Mahler, iar alții la Dan Spătaru. Bravo lor, dar nu mă privește, sau mai exact, nu mă mai privește. Blues-ul este muzica mea și m-a ales ea pe mine, nu eu pe ea. În continuare, ascult de toate, mă țin la curent, ascult noutăți, reascult vechituri, mai bag o lăutărească, testez o ușoară, n-am grețuri. Dar fac toate astea între timp și în lateral, de pe poziția insolentă a celui care stă în vârful unui playlist masiv, de piese ale lui, alese cu greu și cu mâna, cu o scrofulozitate vecină cu dileala. Pe scurt, azi știu exact ce-mi place, ba chiar mai mult de-atât, știu și de ce. Ce vreau să spun cu această lungă confesiune (mi-am și găsit unde să fac confesiuni, pe Facebook!) este: nu-mi mai trimiteți, dragi prieteni și amici muzică pe Messenger, sau dacă simțiți că trebuie neapărat să ascult eu ceva sau e vreun mesaj în muzica aia, să nu fie mai prejos de Joe Bonamassa, că am fost deja acolo, dar nici mai sus de Miles Davis, că nu mă duce urechea. Pentru mine, restul e tăcere. Chiar și așa, zic că oamenii care îți arată muzică nouă sunt de bază. Fără ei, am asculta, la infinit, ecouri.
Sursa