Eram cu Cosette pe o bancă în parc. Ar fi trebuit să ne simțim fericiți. Însă, ceva ne posomora:
– Simt ca un nor de tristețe – îmi mărturisi ea.
– Este poluarea – îi explicai. Uite, nici albinele nu mai zboară!
– Păi, e februarie! – păru să nu înțeleagă.
– Și ce are? Cu încălzirea globală, nu mai contează calendarul. Uite, stăm aici de jumătate de ceas și avem doar patru țurțuri… Ou` sont les neiges d’antan, când îți îngheța și…?
Nu-mi terminai întrebarea, căci două învățătoare traversau parcul cu un grup de copii.
– Oare unde-i duce? – fu Cosette curioasă.
– Unde să-i ducă? La dispensar, că doar n-o să-i ducă la spectacol! Îi așteaptă Răzvan Constantinescu să le facă injecții dureroase. Poate, și-o colonoscopie…
– Săracii de ei! Hai să mergem, nu mai pot suporta ostilitățile orașului!
Plecarăm. Într-adevăr, aerul era poluat la cote extreme, ca să nu mai zic de țurțuri.
Sursa
