Justiția singură este incapabilă să reducă impactul corupției asupra societății, asta se vede cu ochiul liber și este incapabilă fiindcă, în final, justiția este la fel de expusă corupției ca orice altă organizație birocratică. Nici reglementările excesive și minuțioase nu au efect, fiindcă blochează acțiunea administrativă și guvernamentală, după cum se și vede.
În ceea ce privește interzicerea accesului cetățeanului condamnat (nu, penal, că penal nu înseamnă nimic până la pronunțarea unei sentințe) la funcții publice nu este o soluție, fiindcă ar încălca dreptul omului de a fi ales, dacă și-a ispășit pedeapsa.
Cel mai simplu și mai eficient este responsabilizarea partidului pentru integritatea personalului electiv pe care îl trimite în stat. În acest fel, efortul (și costul) pentru asigurarea conformității cu normele de integritate nu mai pică exclusiv pe cetățean, ci și pe partid, organizația care promovează cadre de conducere în Stat.
Situația că azi, partidele nu sunt făcute responsabile pentru calitatea umană, profesională, pentru integritatea și onoarea celor pe care îi pune pe liste ca să administreze resursele, mentalitatea și dezvoltarea societății este inacceptabilă din punctul meu de vedere și pentru mine este o dovadă că acolo este principala sursă de corupție.
Acolo, în partide, este inima mafiei, iar cea mai mare parte a corupției din administrație pătrunde și este întreținută în Stat de către cadrele de partid.
Alt aspect complet neglijat azi în Stat este conceptul de onoare, care este acum o abstracțiune fără efect, dovadă că miniștrii jură de zor pe Biblie, pe Constituție și sunt sigur că ar jura și pe motanul Garfield numai să ajungă la pixul cu care poate frauda bugetul Statului.
Ce s-a ales de jurămintele ”marilor” și micilor oameni de stat și din administrație condamnați pentru corupție, spălare de bani, abuz în serviciu și câte altele? Ce se vede. Nimica.
D-aia zic, capacitatea de a depune un jurământ și de a-l respecta apoi cu orice preț, asta este ceea ce separă elitele de bișnițari, oamenii de onoare de ceilalți.
Eu aș simplifica la maxim jurământul funcționarului public, să fie doar o frază: ”Jur să nu mint”, așa cum e (o parte din) jurământul de la Princeton.
Așa cum văd eu lucrurile, încălcarea jurământului depus atunci când omul accede la o funcție în stat ar trebui să fie destulă infracțiune pentru ca ăla să nu mai pupe administrație câte zile o trăi. Așa era pe vremea lui Cuza.
Nu știu cum am ajuns, noi, ca națiune, să ignorăm chestiuni simple, eficace și de bun simț, de parcă ne-a luat comunismul mințile. Însă, pe de altă parte, parcă nici noi n-am ținut prea strâns de ele.
Mi-ar plăcea să devenim un popor de elite, dar nu în sensul în care să fim cu toții niște țiriaci sfătoși, ci în sensul în care prima faptă de corupție este pierderea onoarei. La mine, asta-i ținta luptei anticorupție și zic că orice altceva este frecție la picioru’ mesei.
