Nu știu de ce, însă revelația asta nu am avut-o până ieri, dar acum, după ce-am avut-o, mă simt deosebit de ușurat – și doresc să împărtășesc această ușurare și acelora care, fiind complet de captivați activitatea de a comenta diversele evenimente curente, poate că ratează tocmai acest aspect deosebit de important al acestui moment istoric, cu alte cuvinte, ratează fix revelația pe care, mărinimos cum nu sunt de obicei, le-o pun acum la dispoziție. Cu această ocazie mi-am dat seama că nu există alt scop mai nobil și, probabil, mai plăcut lui Dumnezeu, decât acela de a ușura traiul altuia. Și pentru că știința a descoperit că 99,9% din traiul omului se desfășoară în mintea lui, este posibil ca această revelație ușurătoare (pe care o pun la dispoziția – nu a publicului larg, că poate nu merită – ci la dispoziția publicului strâmt de pe Facebook), să conteze atunci când mă voi înfățișa lui Sfântul Petru și el mă va întreba:
– Întrucât noi aici știm exact câte tâmpenii ai făcut tu în viață, Georgescule, o să te întreb doar atât: ce-ai făcut bine?
– I-am ușurat p-ăia de pe Facebook, sfinte.
– Bine, bravo. Ești admis.
Pe scurt, însă cu o divagație istorică ceva mai lungă la început (deoarece, ca orice om, îmi doresc și eu să mă fac înțeles sau, ca un minim, să nu fiu înțeles greșit), iată divagația: mie mi-a fost oarecum rușine atunci când i-am văzut pe Bobu și Postelnciu capturați în zilele loviluției din decembrie 1989, și nu mi-a fost rușine că i-a prins, ci mi-a fost rușine că, superficial cum sunt, i-am considerat a fi lideri până la loviluție. De ce i-am considerat a fi lideri? Deoarece nu mi-am bătut capul cu asta. Pe atunci, dacă unul sau unii apăreau în ziar și la TV, și mi se spunea că ăia-s liderii, eu ziceam, bine, ok. Exact ca acum, doar că acum cică-i votăm. Vai, cât am regretat această superficialitate! Dar cel mai mult am regretat când am înțeles că atunci când îi înjuram, înjuram pe nimeni; adică, nu îi înjuram pe ăia care credeam eu că sunt lideri, ci îi înjuram pe milogii ăia care stăteau în fund lângă calorifer și explicau că ei n-au avut nici o treabă cu ceaușismul. Altfel zis, dacă, să zicem, în 88, aș fi putut vedea în viitor, cu siguranță nu m-aș mai deranjat să-i înjur pe comuniști. Ce rost ar fi avut? Ce rost are? Într-un an pică ghilotina – și ceea ce pare veșnic, dispare ca un fum, vorba cântecului. Apoi mi l-am imaginat pe Bolojan în locul lui Bobu, explicând că el a fost ”pe tehnic”, el se ocupa cu economia, nu cu politica, și el nici nu știe exact ce este aceea ”globalizare”. Alături de el, Grindeanu, care zice că el a avut mereu grija oamenilor și nu înțelege de ce este legat de calorifer. Mi-l imaginez pe Nicușor dând fuga cu doamna și fetițele spre tunelurile de sub Cotroceni (doar nu credeați că metroul din Drumul Taberei a durat atât degeaba) și nimerind drept în brațele patrulei revoluționare care-l aștepta la metrou, deoarece securistul a trecut de partea poporului și a îndreptat familia Dan spre ușa greșită. Sau cum îi saltă în grup pe useriști atunci când avionul de Maldive aterizează înapoi pe Otopeni, căci pilotul a trecut de partea revoluției și a întors avionul de unde-a plecat, așa încât, de unde useriștii care sperau să coboare într-un paradis tropical, au coborât înapoi în paradisul pe care l-au distrus. Iată și ”pe scurt”-ul promis: ăștia pe care-i comentăm și-i înfierăm noi azi sunt trecutul. Sunt atât de în trecut, încât, efectiv, văd cum li se îngălbenesc pozele de pe Facebook, devin ca pozele alea din interbelic: doar vechi. Să-i mai bagi în seamă azi, ar fi ca și cum ai trece Dunărea la sârbi pe o anvelopă de tractor în noaptea de 21 decembrie 1989: inutil. Asta-i revelația: nu merită să dai atenție unui lucru care mâine nu mai e. Prezic că ăștia, împreună cu tot ce-i ține, se apropie rapid de capătul liniei, dacă nu cumva au ajuns deja acolo – și ce-i mai ține este simplul fapt că le dăm atenție, cam ca în fizica cuantică, unde o cameră nu există până ce nu intri în ea. Așa și cu ăștia. Ei mai există doar fiindcă ne uităm noi în gura lor. Dar nu eu. La mine, Medoc fini. Țuica dedans. M-am luminat și am privit spre acest teatru mizerabil de azi cu privirea ăluia care se uită în trecut și zice ”ce vremuri!”. Iar asta a fost o mare ușurare. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Cu scuze pentru frazele lungi, le-am folosit pentru autoapărare.
Sursa
